Te strig din nou, cerule cu stele…
Coboară-n ființa mea, alunecă-mi prin vene,
Trezește-n mine viața și arată-mi ce e sfânt;
Coboară-te pentru o clipă, cerule, -n pământ!
Fii iar icoana nopții ce îmi veghează-n geam,
Fii versul melodiei ce-mi răsuna la cap,
Cuvintele-n perete pe care le scriam,
Când tu vegheai întregul câmp cu mac.
Mai dă-mi o zi puterea, doar fă-mă iar copil,
Să pot să te găsesc oricând ridic privirea,
Oricând pășesc orbește pe fiecare fir,
Aprinde-mi, cerule, amintirea!
Să pot visa cu fiecare parte din mine,
Să curgă stele-n râuri și să-mi pulseze-n vine;
Arată-mi calea spre oglinda astăzi spartă,
Fă-mi, cerule, din viață iarăși artă.
Fii tu măreața forță ce îmi șoptește viața
În poezia nopții cu vechiul alfabet;
Dă-mi, cerule, puterea să fiu una cu gheața
Ce veșnic arde în poet!
Autor: Bianca Mihaela Bobosa
