În miezul neprihănit al pădurii Baciu, necunoscutul zăcea întins pe spate.
Chiar și la umbră se cocea sub soarele de prânz al verii. Lumina îi zgâria ochii injectați.
– Morții mă-sii!
Ridică spre cer o privire frenetică, absentă. S-a tras în șezut lângă copac.
Puțea. Duhnea atât de tare, încât era suficient să-și ridice pleoapele și să se simtă. Nu era destul că beneficia de doi metri înălțime, dar căra și cele 150 de kile prinse pe oasele lui. Maldăr de carne și piele, îmbâcsită de cinci zile. A tulit-o din Timișoara. În Cluj a fost greu să treacă neobservat. Miasmele l-au trădat. Așa e când lucrezi la abator. Rămâi cu izuri pe viață, a concluzionat acrit.
Cu unghiile murdare și-a scărpinat obrazul neras. Degetele l-au anunțat că fața buhăită purta dovada mahmurelii a trei zile consecutive.
Băuse ca să uite. Sticle sustrase dintr-un magazin de cartier. De când s-a instalat în pădure, n-a făcut altceva decât să se anestezieze în alcool. Și, da, și-a amintit el, halise covrigi. Furați și ăia.
Imediat privirea lacomă a căutat în jur. Ambalaje și recipiente goale împrăștiate pe iarba uscată. Le-a terminat pe toate. Nu singur. O cățea jigărită s-a hrănit cu jumătate din cantitatea de pufuleți a unei pungi. Îi atârnau mameloanele supte. Nu prea departe se auzea scheunatul puilor flămânzi. S-a servit singură cât el sforăia. Se vedeau urmele colților pe punga sfâșiată și conținutul rămas, împrăștiat peste tot.
Întoarse capul și o zări la distanță precaută. Sprijinită pe labele din spate îl pândea.
– Unde ți-s puii, javră? Dispari!
Cățeaua n-a mișcat. Îl pironea tăcută.
Precum nevastă-sa, Ana, când a găsit-o cu amantul în pat, a gândit. I-a hăcuit cu securea, noaptea. Scurt și precis. Ca un măcelar profesionist. Sângele de un roșu aprins a umplut patul, a inundat camera.
– Așa am făcut, nu? Apoi m-am ascuns, i-a povestit cățelei. Dacă m-am răcorit? Nici pe departe. D-aia mă pilesc… să uit…Poliția? Stai să vezi… vine ea…
S-a aplecat după o sticlă de vodcă și a dus-o la gură, sorbind cu nesaț ultimele picături. S-a uitat la ea și a înjurat setea nestinsă ce-i ardea măruntaiele. A lăsat obiectul din mână și cu privirea aprinsă, monologă:
– Șapte ani de căsnicie. Am iubit-o pentru amândoi. Atâta fericire! Mă întreba – de ce o îndrăgesc – n-aveam motive, i-am răspuns. Pur și simplu așa simțeam. Șapte ani, poți să-ți imaginezi? Am trăit în minciună. Fratele meu și ea, mi-au pus coarne. Uitându-mă în urmă, am motive să cred că legătura lor, începuse înainte de măritișul ei. Atunci de ce mama dracului, nu s-a dus cu el? a ridicat glasul către frunzișul copacilor. Blestemată fie ziua când am cunoscut-o!
S-a prins de haine cu degete crispate și trăgea de ele chinuit de disperare. Gemea și răsucea capul, ridica și cobora genunchii, frecând tălpile de pământ.
S-a ridicat în picioare bălăbănindu-și brațele. Cățeaua s-a ridicat, imitându-l. Temătoare a dat înapoi câțiva pași. Sprijinit de trunchi, s-a răstit:
– Nu-ți fac nimic! Cu nevastă-mea am avut de împărțit. Adică am împărțit-o…cu securea.
Cuprins de amețeală și-a prins capul între palme.
– Cară-te! Ah, blestematul ăsta de cap mă omoară! E ea, Ana… se răzbună…
S-a lăsat să alunece pe iarbă din nou. Încet, chipul i s-a schimonosit și a început să plângă. Brațele atârnau pe lângă trup lipsite de vlagă. La scurt timp, femela l-a ocolit. A venit prin spatele copacului, apropiindu-se neauzită. I-a lins dosul palmei. O secundă, a ridicat capul întrebătoare. Și-a reluat actul prețuirii. Mila i s-a transformat în poftă. Limba muia pielea mărindu-și ritmul. Pielea sărată și murdară era atât de gustoasă. Nu se putea opri.
Fapta ei a stăvilit o clipă plânsul bărbatului, apoi lacrimile au continuat să curgă mai puternic. Prima mușcătură l-a încremenit. Șocat, a uitat să respire sau să se vaiete. Și-a retras rapid mâna însângerată. Om și animal s-au privit unul la altul. Priviri de atac. Profunde, aspre și tensionate. Sălbăticiunea și-a arătat colții mârâind. Impulsionat de amenințare, cu o expresie hotărâtă, el a ales conștient. Într-un gest de abandon total, aproape teatral, i-a întins înapoi palma mușcată.
Totul a devenit visceral și sub calvarul durerii, fața i s-a încrețit, pleoapele i s-au strâns. Murmură întrerupt, cu respirația sacadată.
– Dă-i înainte, ce mai contează…
Un pârâit umed, amplificat de-un plescăit primitiv s-au combinat cu mirosul de carne crudă și cel al sângelui sălciu. Colții de câine sfârtecau pielea bărbatului. Triumfător, patrupedul și-a găsit o poziție mai solidă, hotărât să se înfrupte fără opreliște.
Umbrele arborilor contorsionați se coceau sub soarele verii. Din foșnetul frunzelor și viața marginală, vocea bărbatului a răbufnit într-o ultimă sforțare.
– Morții mă-sii!…
Autor: Monica Dimitriu
