Melodia Morții

15 mins read

Era, de departe, cel mai bizar și mai sângeros caz la care lucrase vreodată. Lt. Igwe Adelaide nu e vreo novice, având în spate șaptesprezece ani de poliție, dintre care cincisprezece la Omucideri, iar orașul ei e unul dintre cele mai violente din țară. Văzuse crime atroce, cadavre mutilate, unele dintre ele erau atât de mici și de firave încât inima ei de mamă sângera în preajma lor. Avusese parte și de masacre: împușcături în masă, război între bande de stradă, psihopați care și-au măcelărit întreaga familie și câte și mai câte. Oricât de grotești au fost însă faptele, mereu a existat un vinovat. De această dată, lucrurile stăteau complet diferit, toți participanții au fost deopotrivă victime și agresori, fără vreun motiv vizibil. Nu au existat supraviețuitori.

Pentru a zecea oară poate, lt. Igwe a reînceput să schițeze în carnețel o schemă cu „ce știm” și, ca de primele nouă ori, și acea filă a ajuns tot mototolită, în coșul de gunoi, iar carnețelul aruncat pe biroul unde erau împrăștiate haotic o serie de fotografii ce păreau desprinse dintr-un film de groază. Trupuri sfârtecate, membre rătăcite de trup, organe stinghere și sânge, îngrozitor de mult sânge, scurgându-se pe pereți și băltind pe podea. Ce a putut cauza o astfel de isterie în masă? Niciunul dintre polițiștii care lucrau la caz nu a putut veni cu o teorie plauzibilă.

Arătătorul lung, de culoarea cafelei cu lapte, al doamnei locotenent, a început să deseneze repetitiv, pe luciul biroului, numărul patruzeci și șapte, numărul victimelor. Exercițiul a funcționat, mintea ei obosită a început să analizeze din nou problema. Toate victimele-agresori aveau între treizeci și șapte și patruzeci de ani. Erau aceeași generație, acesta fiind și motivul pentru care s-au întrunit, sărbătoreau douăzeci de ani de la finalizarea liceului. Mulți veniseră în oraș special pentru reuniune. Printre cei decedați se aflau persoane din toate categoriile sociale, de rase diverse și, foarte posibil, cu multiple orientări sexuale și identități de gen. A fost un carnagiu și, spre deosebire de crimele cu care avea de-a face zilnic, Departamentul Omucideri nu putea identifica un mobil concret.

Dezastrul nu avea cum să fi fost premeditat în vreun fel, mai ales că locația petrecerii a fost de ultim moment. Pentru reîntâlnirea foștilor colegi de liceu a fost rezervat un local select, lt. Igwe știa asta, chiar ea interogase patroana. Totuși, datorită unei neînțelegeri, în acea dată, a existat o suprapunere a programărilor. Cei cu reuniunea au cedat sala, cu mărinimie, când au văzut chipurile pline de deznădejde ale tinerilor miri, când aceștia au aflat despre supra-rezervare. Astfel, absolvenții de acum douăzeci de ani, s-au trezit în căutarea unui alt loc unde să petreacă. Unii au călătorit de foarte departe și totul a fost planificat cu luni în urmă. Din acest motiv, domnul Gorter și-a pus la dispoziție reședința, pentru „un chef ca în liceu, numai că acum avem voie alcool, legal”, spunea mesajul găsit pe toate celularele găsite în stare de funcționare.

Dintre alte hârtii, femeia a extras profilul domnului Gorter, treizeci și nouă de ani, divorțat, un copil crescut de el și noua iubită întrucât mama biologică i-a cedat toate drepturile asupra fiului lor, în schimbul unui yacht și a unui a unui apartament în Paris. Valoarea netă a averii domnului cu pricina depășea cincizeci de milioane, era un magnat. Conform dosarului său școlar, fusese un elev mediocru și totuși, fără susținerea financiară a familiei, ajunsese să dețină una dintre cele mai mari companii de robotică.

Explicația succesului său constă în persoana surorii sale gemene, Josephine Stein, ea a contribuit cu geniul, iar el cu șarmul personal și flerul de afacerist. Prinsă la o conferință de inginerie robotică din Tokyo, doamna Stein nu a putut fi prezentă la eveniment, dar, printr-un apel video cu fratele său, a fost singurul martor al îngrozitoarelor evenimente. Ea era unica persoană care putea oferi niște răspunsuri cu privire la ce s-a întâmplat. Nefericita ce tocmai își pierduse fratele, a zburat de urgență acasă, imediat după ce s-a produs nenorocirea.

Locotenentul aștepta să fie anunțată că poate interoga martora, între timp nu se putea abține să nu-și arunce privirea asupra fotografiei lui Gorter. Fusese un bărbat atrăgător, cu o constituție de războinic și zâmbet cald. Păcat, gândi Igwe, apoi oftând, se felicită mental că avusese inspirația de a da directive ca identificarea cadavrului să aibă loc după ce-i va lua declarația surorii acestuia.

Cum ar mai fi putut să o privească pe Josephine după ce aceasta și-ar fi văzut fratele geamăn astfel? Ofițerul de poliție știa prea bine ce însemna acel astfel, ba chiar începuse să aibă impresia că fotografia se transforma în imaginea pe care o văzuse ea când a ajuns la fața locului. Obrazul chipeș al bărbatului din poză  se scofâlcea în urma loviturii cu un corp contondent, țesutul moale adunându-se în jos ca o haină șifonată, globul ocular stâng, în urma impactului i-a ieșit din orbită și mandibula îi fusese întoarsă de-a dreptul în lateralul capului, cu dinții rânjiți și limba spumegândă. În creștet avea înfipt un cuțit lung de bucătărie și abdomenul îi fusese despicat, cu o sticlă de whisky spartă, iar intestinul subțire îl avea înfășurat în jurul gâtului, ca pe mărgele. Mai grav e că toate cadavrele arătau la fel de grotesc, metodele alese pentru a lua viața celuilalt fiind care de care mai inventive. Cu toții au ucis și cu toții au fost uciși. Gorter însuși avea în mâna stângă un brici cu lama scăldată în sânge, iar cu brațul drept încă ținea capul blondei căreia îi sucise gâtul, în mod poetic, aceasta avea degetele încleștate pe cuțitul înfipt în craniul bărbatului.

Igwe a urât dintotdeauna lumina neonului din sala de interogatoriu, pentru oamenii din exterior trebuie să fie și mai îngrozitoare, și-a spus închizând ușa în urma ei. Ar fi vrut să o scutească pe Josephine de această experiență pentru că văzuse deja prea multe și cadavrul fratelui ei o aștepta cuminte și desfigurat în frigiderul morgii. Polițistei îi era milă de martoră, dar nu avea la dispoziție o altă locație potrivită, pentru a discuta. Cazul fiind bizar, a atras imediat atenția presei, în exteriorul secției nu se puteau întâlni. În plus, orice detaliu putea fi esențial și numai încăperile acelea sinistre erau înregistrate audio-video și, cel mai probabil, doamna locotenent va fi nevoită să revadă imaginile de nenumărate ori, în căutare de piste.

Doamna Stein era o femeie firavă, incredibil de palidă. Plânsese atât de mult încât i s-au transfigurat toate trăsăturile și, din chipul său frumos, nu mai rămăsese decât un craniu învelit într-o piele subțire ce părea că-l strânge pentru că nu era suficient de mare și fusese întinsă forțat. Igwe Adelaide și-a păstrat atitudinea neutră, era o profesionistă, deși i s-a strâns mâna cu degete lungi și subțiri până aproape de atrofiere ale Josephinei.

Interogatoriul a fost scurt. Martora nu a fost capabilă să vorbească fluent decât în faza inițială, când s-a discutat motivul absenței sale de la petrecere și alte generalități. Odată atins subiectul sensibil, a izbucnit într-un plâns uscat, fără lacrimi, pentru că glandele sale lacrimale nu le mai puteau produce, dar cu suspine adânci și dureroase. I s-a oferit apă și, într-un final s-a liniștit și a reușit să-și articuleze din nou vorbele, dar a rostit numai câteva cuvinte:

— Despre ce am văzut, nu am să vă spun nimic. Nu pot! Dar am înregistrat apelul complet. Mi-am dorit o amintire de neuitat….

— Îmi pare rău că s-a dovedit a fi acest gen de amintire, răspunse protocolar Igwe.

Josephine nu a mai adăugat nimic, cu un ușor clinchet metalic, a așezat pe masa de interogatoriu un stick USB.

Singură, în biroul ei, doamna locotenent, după un oftat adânc, a apăsat butonul de play. Primele optzeci și șapte de minute din filmare nu aveau nimic deosebit, o scurtă conversație între frați, urmată de o petrecere tipică de adulți, distractivă, dar în același timp ușor plictisitoare, privită prin ochii adolescenților de acum douăzeci de ani, însă acei adolescenți crescuseră și viața i-a transformat și i-a maturizat pe fiecare, astfel încât cu toții se simțeau minunat. În minutul optzeci și opt, un chip care i-a atras atenția polițistei, a trecut prin fața ecranului laptopului lăsat pe șemineu, cu apelul video deschis către doamna Stein. Igwe studiase cu mare atenție fiecare dintre profilurile victimelor-agresori și era absolut sigură că privea acel chip pentru prima dată. A existat totuși un supraviețuitor!

Anchetatoarea a rezistat cu greu impulsului de a demara pe loc procedura de identificare a necunoscutului și a decis să privească în continuare și să-i urmărească acțiunile. Nu era străin față de ceilalți participanți la petrecerea care s-a încheiat într-o baie de sânge. Aceștia l-au întâmpinat cu zâmbete, strângeri de mână, îmbrățișări și chiar săruturi pe obraz, iar din mimica lor, Igwe a dedus că păreau surprinși să-l vadă acolo. Acest fapt a determinat-o să tragă imediat concluzia că trebuia să fie unul dintre colegii care inițial anunțase că nu va participa la eveniment.

Cu stomacul strâns de un presentiment, l-a apelat pe asistentul său pentru a-i ordona să facă rost de profilurile absolvenților absenți, cel puțin oficial, de la reuniune, toate cu fotografii recente. Încercând să-și controleze greața, scăpă receptorul în furcă, astfel încât asistentul ei a crezut că e nervoasă și de aceea i-a trântit telefonul în nas, așadar acesta s-a pus pe treabă instant.

Frecându-și tâmplele care o ardeau, doamna locotenent a apăsat iar butonul de „play”. Nou venitul s-a îndreptat înspre pupitrul DJ-ului și, scoțând ceva din buzunar, i-l oferi acestuia din urmă. Ar fi vrut să știe ce vorbeau cei doi, dar nu numai că acest lucru nu ar fi fost posibil datorită zgomotului de fundal, dar laptopul polițistei avea placa audio stricată de ceva timp, așadar era nevoită ca, cel puțin momentan, să se mulțumească cu imaginile.

DJ-ul a protestat vag, dar până la urmă a acceptat obiectul oferit, acesta s-a dovedit a fi un CD. Imediat după aceea, necunoscutul s-a îndreptat grăbit spre ieșire. În mai puțin de două minute s-a dat startul concursului: Cea mai inventivă și mai sângeroasă metodă de a-i ucide pe ceilalți, înainte de a fi omorât! Igwe nu avea starea necesară pentru a privi cum anume murise fiecare. Știa că este de datoria ei să o facă, pentru a putea întocmi raportul cazului, dar avea în plan să amâne momentul cât mai mult posibil.

Instinctul îi spunea clar că acel CD a jucat un rol important în desfășurarea evenimentelor, dar care fusese acesta cu exactitate, nu putea spune până ce nu-l va asculta ea însăși.

Hotărâtă să-și cheme asistentul să o însoțească la locul faptei, întinse mâna după receptor, dar telefonul sună înainte ca ea să apuce să formeze vreun număr.

— Doamnă, suspectul vă așteaptă în sala de interogatoriu! Nu a fost deloc ușor să-l aduc la secție. L-am identificat și l-am găsit repede, dar să fac rost de o ambulanță securizată și să obțin avizele necesare, a fost o adevărată provocare.

Tânărul turuia vesel, așteptând lauda superiorului său, dar aceasta nu înțelegea despre ce ambulanță și ce avize vorbea el. Cert e că se mișcase repede, crezând-o nervoasă, parcă prinsese aripi. Deși impresionată, Igwe Adelaide se feri să-l ridice în slăvi pe Michael pentru reușită, dar avea să-i ofere mai multă încredere de acum înainte. Ba chiar s-a hotărât să preia interogatoriul pe loc și să-l trimită pe tânăr singur să recupereze CD-ul cu bucluc.

Femeia avea ani mulți de experiență în spate, dar iată că inima îi bubuie în piept la fel ca atunci când a făcut primul ei interogatoriu și nu înțelegea de ce. Încerca să se liniștească spunându-și că orice o va aștepta de cealaltă parte a ușii, era cu siguranță ceva ce mai văzuse și înainte. La experiența ei, nimic nu o mai putea surprinde.

Realitatea era însă alta, a fost chiar foarte surprinsă. Trecuseră mai puțin de patruzeci și opt de ore de la masacru și bărbatul surprins în filmare părea îmbătrânit cu zece, cincisprezece ani. Ochii bulbucați și privirea de om nebun se potriveau de minune cu cămașa de forță pe care o purta. Nu a dat nicio atenție femeii, nici când aceasta a intrat, nici când a încercat să-i vorbească. Un bărbat solid, în ținută de infirmier stătea rușinat în stânga suspectului.

— Cum a ajuns la voi?

După un oftat prelung, izvorât din confirmarea temerii că va fi și el întrebat câte ceva, infirmierul răspunse:

— A fost adus la noi după ce un grup de cetățeni l-au împiedicat să sară de pe podul cel mare.

Auzind cuvântul „pod”, suspectul a început întâi să mormăie, ca mai apoi, crescând treptat în intensitate, să urle obsesiv și repetitiv:

— Trebuie să mă arunc de pe pod!

— De ce? De ce trebuie să te arunci de pe pod?

Întrebările locotenentului rămâneau neauzite și nu primeau niciun răspuns, iar suspectul-pacient-martor, devenea tot mai agitat.

— Ar trebui să-l sedez, poate deveni periculos!

Împotriva tuturor regulilor și perfect conștientă de posibilitatea de a fi sancționată pentru această acțiune, mânată de teama că precauția infirmierului îi va răpi răspunsurile căutate, Igwe îl pălmui cu toată puterea pe omul care delira.

Lovitura a avut efectul scontat. S-a oprit din urlat și privirea i se limpezi, chiar dacă efectul a fost de scurtă durată, a fost suficient pentru ca bărbatul să rostească:

— Ultima dorință… Larry… muzica anilor de liceu…

Lămuririle au venit de la soția interogatului, care a sosit la scurt timp după aceea. Larry a fost cel mai bun prieten al soțului său pe parcursul celor patru ani de liceu și nu numai. Exista totuși și un aspect bizar la această prietenie. Deși, până atunci, se întâlniseră periodic, cel puțin o dată pe lună, Larry dispăruse subit în urmă cu aproximativ cinci ani. Singurul supraviețuitor al masacrului, soțul femeii, și-a căutat cu ardoare amicul, vreme îndelungată, folosindu-se de toate datele de contact pe care e avea, fără succes. La numărul de telefon nu mai răspundea nimeni, conturile rețelelor de socializare au fost închise, iar locuința predată proprietarului. Cu trei zile înaintea evenimentului în cadrul căruia avea să piară o generație, a sosit vestea morții lui Larry. Acesta s-a spânzurat în Maine. Soția proaspătului pacient la psihiatrie nu avea idee ce anume căuta sau de cât timp se afla acolo prietenul soțului ei. Sinucigașul lăsase în urmă un bilet adresat tovarășului său de-o viață și, printre nenumărate nimicuri, a menționat că aștepta cu nerăbdare reuniunea de douăzeci de ani și că pregătise în acest sens un CD cu melodiile cele mai în vogă din timpul liceului, dar pentru că el nu mai putea rezista, își ruga bunul amic să-și bucure colegii cu mix-ul pregătit. CD-ul fusese atașat biletului, iar oficialitățile l-au predat astfel destinatarului.

Bărbatul ce ajunsese să poarte cămașă de forță anunțase că nu poate ajunge la petrecere, avea un eveniment în familie. Pentru a onora ultima dorință a lui Larry însă, el și soția sa au făcut un ocol până la casa lui Gorter. Soțul a intrat, soția l-a așteptat în mașină. Nu a lipsit mai mult de zece minute, dar s-a întors complet schimbat. A început să mormăie „să nu întârziem” și treptat, cuvintele s-au transformat în „trebuie să mă arunc de pe pod”. Ar fi sărit cu tot cu mașină, dar din fericire, ea conducea și, chiar dacă el i-a tras cu putere de volan, femeia a reușit să frâneze, derapând pe șoseaua umedă. Încă zguduită, nu a sesizat exact momentul când perechea ei a coborât din mașină și a început să se cațăre pe marginile podului, cu intenția de a sări. Dacă nu ar fi fost un grup de trecători binevoitori, ar fi fost văduvă acum.

Locotenentul Igwe Adelaide nu mai știa ce să creadă, CD-ul acela părea a fi piesa centrală, dar cum ar fi putut un mix de muzică să dezlănțuie Iadul? Conținea mesaje subliminale? Avea o încărcătură persuasiv hipnotică? Telemanevrare? Supunere oarbă față de un ordin transmis? Adelaide era sceptică cu privire la lucrurile de acest gen, îi păreau domenii ce țin mai mult de dicțiune. Și totuși, pentru a analiza toate pistele, a început să despice și acest fir. Cine ar face asta? Cel mai probabil Larry. S-a sinucis și a vrut să-i cheme și pe colegii lui pe lumea cealaltă. Supraviețuitorul a fost expus mai puțin la sunet și la vibrațiile care ating pielea, de aceea nu a fost la fel de afectat. Nu și-a atacat soția, dar voia să moară și pare să-și fi pierdut mințile. Presupunând că Larry a făcut-o, pentru că avea un oarecare motiv, rămânea o mare întrebare: cum anume a făcut-o? Igwe nu reușea nicicum să găsească un răspuns.

Michael recuperase cu succes și profesionalism, de la locul faptei, CD-ul groazei și acesta o aștepta cuminte pe doamna locotenent să decidă ce va face cu el. După ce a terminat de consemnat informațiile obținute de la soția domnului în cămașă de forță, s-a întors către asistentul ei hotărâtă:

— Acum, să-l ascultăm!

— Sunteți sigură, doamnă locotenent? înghiți acesta în sec.

— Foarte! Folosește laptopul tău, al mei nu are sunet. Ți-e teamă?

— Dumneavoastră nu?

Sinceritatea lui copilărească îi plăcuse mereu. L-a asigurat că nu are motive să fie speriat, că e o investigație ca oricare alta, apoi, cu mâna tremurândă și cu o gaură în stomac, a pornit înregistrarea.

Inima agitată a lui Igwe s-a liniștit instant când în încăpere a început să răsune o melodie plăcută, armonioasă. Părea un cântec absolut normal, nu suna a incantație, descântec sau vrajă. Nu se auzeau țipete, bătăi ritmate de tobă, nici trompetele Ierihonului, ci un cântec dulce, ca un sunet de sirenă.

Michael asculta fascinat, Adelaide a copiat melodia, apoi a scos CD-ul și a notat ceva pe el, după care s-a întors către tânăr, cu un zâmbet hipnotic, i-a zis:

— Nu crezi că ar trebui să-l audă toată lumea?

Fără să răspundă, asistentul a apăsat câteva taste și, dintr-o dată, sunetul a început să răsune din toate difuzoarele secției de poliție. Apoi, liniștit, cu chipul radiind, i-a zburat creierii șefei sale cu arma din dotare și, ieșind pe coridor, și-a golit încărcătorul în oricine i-a ieșit în cale, înainte ca fata de la contabilitate să-i înfigă toporul pentru incendii în piept.

Masacrul din secția de poliție a fost cel puțin la fel de sângeros ca cel de la reuniunea de douăzeci de ani de la terminarea liceului.

Nu au existat supraviețuitori! Tot ce a rămas în urmă a fost un bilet al doamnei locotenent Igwe Adelaide, adresat surorii sale ce se căsătorea weekendul următor: „Am pregătit un mix cu muzica voastră preferată, sper că tu și viitorul tău soț ne veți încânta dansând pe el la nuntă.”

Autor: Oana Diana Mokesch

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Latest from Blog

Casa zânelor

Raya era cea mai frumoasă și mai delicată dintre zâne, iar din această cauză, celelalte o…

Daniel Keyes

Nașterea și Tinerețea (1927-2014): Daniel Keyes s-a născut pe 9 august 1927 în New York City,…

Lev Tolstoi

Nașterea și Educația: Lev Tolstoi s-a născut pe 9 septembrie 1828, în familia nobiliară Tolstoi, la…

About

Revista Ink Story este un proiect de promovare a lecturii, al editurii Ink Story. Vom publica proză scurtă, toate genurile, poezie, dar și articole de biografie, interviuri, evenimente, obiective turistice culturale etc.

Newsletter