Backrooms

Durerea din piept devine din ce în ce mai intensă. Mă înțeapă, mă strânge, mă arde, nici eu nu mai știu… Inima îmi e contorsionată complet și am impresia că o gheară înroșită în foc se înfige fără milă în ea. Nările îmi freamătă în disperarea de a inhala cât mai mult oxigen, și totuși, oricât de mult m-aș strădui, îmi simt plămânii obosiți tot goi. Picioarele îmi tremură și abia mai reușesc să îmi susțină greutatea. Senzația că mușchii mi-au fost bătuți bine cu o bâtă din lemn e din ce în ce mai intensă.

De cât timp alerg? Câți kilometri am făcut prin acest subsol interminabil? Unde e ieșirea? Nu vreau decât să mă întorc acasă!

Cum am ajuns aici? Mi-am început ziua ca oricare altă zi: am pregătit micul dejun, am dus copiii la școală și, în drum spre casă, am oprit să fac câteva cumpărături. În parcarea supermarketului am fost acostată de doi dubioși. De fapt, unul, pe celălalt l-am zărit numai în oglinda unei mașini lucioase. Se ascundea pentru a-mi tăia calea, în caz că doream să fug în direcția opusă partenerului său. Parcarea era goală și întunecoasă. Nu aveam în plan să stau și să aflu dacă indivizii doreau să mă jefuiască, să profite de mine sau să mă ucidă.

Am țâșnit în direcția care părea cea mai îndepărtată, de ambii, dar erau mai rapizi decât mine. Dintr-un salt peste botul unei mașinuțe negre, cel mai înalt m-a ajuns din urmă. M-a pus la pământ. Am simțit lovitura în spate, dar nu aș putea spune cu ce anume mă lovise. În clipa următoare, mă aflam întinsă pe asfaltul rece, cu palmele și obrazul zdrelit. Am dat să mă ridic, dar cel mai scund m-a strivit pe piept, apoi a început să râdă zgomotos. În acele clipe doream să fiu într-un loc unde ei nu m-ar putea atinge niciodată. Acela a fost momentul în care asfaltul a devenit moale și a început să mă absoarbă.

Tot ce știu e că m-am trezit, după un timp, într-un subsol cu pereți de un galben-hepatită, luminat cu neoane orbitor de puternice.

Am început să explorez în căutarea ieșirii. Nu am găsit nicio ușă, doar coridoare lungi și săli imense se iveau după fiecare cotitură bruscă a dezgustătorilor pereți.

Un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Mă simțeam privită. Cu moartea-n suflet m-am întors, sperând ca în spatele meu să nu se găsească cele două brute din parcare.

Nu erau ei… Realitatea era cu mult mai cruntă. O creatură neagră, slinoasă, de parcă tocmai ar fi ieșit dintr-un butoi cu smoală, înaltă de peste doi metri, cu brațe lungi și subțiri ce atârnau nenatural în urma sa, cu ochii albi holbați sinistru și o gură năclăită ce părea că încearcă să spună ceva, se găsea la numai câțiva pași în urma mea.

Cuprinsă de groază, am început să țip, iar ea a pornit către mine. Am fugit și, de atunci, nu m-am mai oprit din alergat mai mult de câteva clipe, pentru a-mi trage sufletul.

Înfricoșătorul urmăritor a rămas undeva în urmă. Din păcate, am dat de alții la scurt timp. Locul e împânzit de astfel de monștri. Vin în toate formele și mărimile. Unii sunt mici și grași, alții sunt foarte plăpânzi sau dimpotrivă, solizi ca niște halterofili. Am văzut câțiva chiar de dimensiunea unor copii. Unul avea două capete și altul trei brațe. Singurele caracteristici neschimbate rămân smoala cu care par acoperiți, ochii albi, pustii și holbați, alături de gura dezgustătoare ce mormăie ceva intangibil.

Nu sunt o mamă rea sau absentă, dar ar fi trebuit să acord mai multă atenție copiilor mei, nu pentru că ei s-ar fi simțit neglijați, ci pentru că dacă aș fi ascultat poveștile interminabile despre Backrooms ale mezinului meu, poate aș fi reușit să găsesc ieșirea. Am realizat de o vreme unde mă aflu. Am căzut în acele Backrooms care mă străduiam să-i explic băiatului că nu sunt reale…

E frustrant să știu că există o ieșire, una singură și extrem de greu de găsit chiar și pentru cei care cunosc detaliile pe care eu nu am fost niciodată curioasă să le ascult, așadar șansele mele de reușită sunt minime spre inexistente.

Îmi sprijin mâinile pe genunchi, respir ca atunci când eram în travaliu. Nu știu cum să îmi adun forțele mai eficient pentru că am văzut, cu coada ochiului, cum s-a strâns o hoardă de monștri la nici o sută de metri în spatele meu.

Din nou alerg.

Puțin mai în față zăresc ceva incredibil: o femeie! Nu îmi vine să-mi cred ochilor, un alt om în acest infern fără de sfârșit! Grăbesc ritmul pentru a o prinde din urmă, dar ea urlă nebunește și o tulește prin coridorul din stânga. Probabil că s-a speriat de urmăritorii mei, pesemne că era pentru prima dată când avea contact cu creaturile. Îi strig să mă aștepte, că avem nevoie una de alta… Mă țin după ea și, în ciuda oboselii crunte, măresc viteza. Mă opresc numai o clipă pentru a ridica mobilul ce-i căzuse. Poate, printr-o minune, telefonul ei are semnal.

 Nu reușesc să deblochez dispozitivul, iar fapturile întunecate se apropiau din ce în ce mai mult, dar nu mai contează… Din reflexia ecranului mă privește înapoi o ființă smolită, cu ochii albi, hipnotici… Am devenit unul dintre monștrii!

Autor: Oana-Diana Mökesch