Iar mă strivești pe nicovala zorilor ce vin,
În ale nopților răscruci ce te rescrie-n patimi
Mai gravitez lângă un astru de strălucire plin
Și voi cădea mult prea adânc spre înălțimi.
Înălțimile vor îngădui soarelui să mă topească încet,
Până-ntr-atât încât să ating timpul unui cer
Din plămada-i caldă mai plânge un ascet
În rugă lângă hadesul cel diafan și efemer.
Mă cațăr pe pereții unei nopți de ceară,
Văd întunericul împiedicându-se de izvoarele de lumină
Sau alteori alergând fără potcoavele tocmite pentru seară
Departe, până în necunoscutul ce îl alungă fără vină.
Privesc un orizont dilatat de secunda unui timp remanent,
Ce mă întâmpină cu solitudinea lacrimii din nori
Mă deschide parcă prin ferestre într-un ritm recurent
Sfâșiat de visele apocrife și de neînfricații zori.
Literă cu literă țâșnesc în arteziene de foc,
Și nu mă opresc până nu mușc din soare
Să-mi încerc odată voința sorții la ghioc
Să simt până la sânge cum viața mea dispare.
Autor: Cristian Gabriel Vulpoiu
