Motivul

Încețoșată! Așa mi-a fost întreaga existență. De când mă știu, privesc lumea prin materialul sferei de protecție în care sunt închis. Aceasta este transparentă, dar imaginea îmi e destul de neclară și deformată. Uneori îmi doresc să fie opacă.

Medicii, care mă scanează frecvent, spun că sunt perfect sănătos și totuși mi-am petrecut aproape întreaga viață astfel. Spun aproape pentru că am o amintire vagă, de când eram foarte mic, în exteriorul sferei. Mă aflam în sufrageria aceluiași imobil unde locuim și acum, diferența fiind că, pe atunci, casa nu era inteligentă, iar în prezent, când totul funcționează pe bază de comandă vocală.

Eram micuț, îmi amintesc mobila albă decorată cu abțibilduri colorate și mâinile mele cu degete scurte, dornice să cunoască lumea înconjurătoare. Îmi amintesc și glasul duios al mamei și părul ei mătăsos ce-i cădea în valuri în jurul chipului, pe care, din păcate, nu mi-l pot aminti. Fața ei, în memoria mea, a fost înlocuită cu o rază de soare. În schimb, dacă închid ochii, și acum pot simți căldura îmbrățișării ei încărcate cu dragoste pură.

Am sentimente contrare față de această amintire, o consider prețioasă, e singura cu mama și, cred, singura din afara bulei nesuferite în care trăiesc, care din păcate nu a fost un eveniment fericit.

Picioarele mele nu erau deprinse cu ocolitul obstacolelor încă, sau, poate nici cu alergatul. Am căzut și m-am rănit la cap, ori poate la genunchi. Am început să urlu, mă durea, dar nu atât de mult pe cât plângeam, desigur. Raza de soare s-a grăbit să se aplece asupra mea, brațele confortabile m-au ridicat cu afecțiune și o mulțime de sărutări calde au început să-mi aline durerea.

De aici, lucrurile devin confuze și oricât m-aș strădui, nu-mi pot aminti ce s-a întâmplat mai departe. Imaginea sângelui îmi invadează complet amintirea din acel punct. Eram lovit, rănit poate, dar în niciun caz acea cantitate imensă nu putea proveni de la un mic copil și, dacă stau să mă gândesc, nici de la un adult, nu de la o rană superficială. Litri nenumărați, curgând ca râurile, băltoace clipocind, o imagine de coșmar.

De atunci, nu am mai avut mamă, nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Mi s-a spus că a murit, dar potrivit tatălui meu, s-a întâmplat într-o cu totul altă zi.

Tot de atunci, am fost vârât în această sferă, ca o minge de plajă imensă, cu orificii detașabile pe unde primesc hrana, ambalată în polistiren comprimat, cu tacâmuri speciale, din același material. Într-o parte, mingea are un fermoar care se deschide numai pentru a-mi permite să folosesc vasul de toaletă, și el tot din polistiren comprimat. Cât despre igiena corporală, nu îmi este permis să fac duș sau baie. Pentru a mă menține curat, primesc prosoape ude sau îmbibate cu șampon. Dorm tot înăuntrul sferei, mă urc cu tot cu ea pe salteaua fără rame și fără arcuri din camera mea. Ușile casei au fost lărgite pentru ca eu să pot trece prin ele, toate, în afară de cea de la intrare. Nu am voie afară, nu am fost niciodată la școală și nu am avut decât prieteni virtuali, cunoscuți prin intermediul jocurilor video online.

Din copilărie, tata mi-a repetat  întruna că nu pot părăsi sfera, căci asta ar însemna moarte. Nu mi-a specificat însă niciodată dacă era vorba despre moartea mea, a lui sau a amândurora. Când eram mai mic, acceptam cu ușurință toate regulile lui, dar de când am auzit întâmplător că, de fapt, starea mea de sănătate este perfectă, am început să pun la îndoială modul în care mă obligă să-mi duc existența. El nu trăiește ca mine! Și, grație accesului la internet, am văzut că nici restul copiilor și tinerilor nu o fac, cum crezusem inițial. Iar dacă nu e un trai specific familiei, vârstei și nici bolnav nu sunt, atunci ce e?

De câteva luni, am început să vorbesc cu o fată, trăiește în orașul alăturat, dar nu-mi cunoaște situația. Cum i-aș fi putut spune așa ceva? Am aproape nouăsprezece ani, vreau să trăiesc ca un băiat de vârsta mea, să iubesc, să călătoresc, să petrec, așa cum am văzut la alții pe rețelele de socializare. Vreau să postez locurile uimitoare pe care le-am văzut, petrecerile nebune la care am fost, cuvinte stupide după o beție și declarații de dragoste care să stârnească invidia prietenelor iubitei mele. Cum să fac toate astea când eu trăiesc mai rău decât un hamster, sau cam la același nivel? Voi evada! Sunt din ce în ce mai sigur că tata mă ține astfel din motive egoiste.

Am cunoscut-o pe Dalia pe o aplicație de dating, căuta un motiv să nu-și ia viața. Tocmai fugise de acasă și nu știa încotro să o apuce. I-am transferat niște bani și se pare că, între timp, și-a pus cât de cât viața în ordine. E perfect faptul că și ea e fugară, va ști cum să ne descurcăm, eu nu am nicio experiență în afara casei, tot ce știu, știu de la televizor sau de pe internet.

Mama Daliei e o drogată ordinară ce-și oferea fiica mai mică decât mine cu câțiva ani, dealerului, ori de câte ori nu avea bani de bile. Din punctul acesta de vedere, pot spune că stau mai bine, părintele meu nu mi-a făcut niciodată vreun rău… Totuși, s-ar putea ca, dacă aș avea posibilitatea să aleg, aș alege viața Daliei, dureroasă și abuzată, dar liberă. Am ajuns în punctul în care cred că nimic nu e mai rău decât balonul de săpun în care trăiesc.

Planul e simplu, ne întâlnim, sper eu, ne placem reciproc și pornim unde vedem cu ochii, împreună! De bani nu prea îmi fac probleme, am acces la fonduri. Temnicerul meu mi-a permis să-mi comand orice mi-am dorit, nu a zis niciodată nu, indiferent de preț. Mă bazez pe fata care sper că-mi va deveni iubită, să mă ajute să retragem o sumă cât mai mare cu putință din contul pe care tata mi l-a pus la dispoziție și, eventual, să-i transfer ei restul. Ne vom gândi la asta mai târziu. Pentru moment, trebuie să mă concentrez pe evadare, dar eu nu am nici măcar haine, doar tricouri largi, simple și pantaloni pe elastic, ambele din bumbac moale… Trebuie să fur ceva din garderoba bătrânului; imediat ce pleacă la muncă, mă pun în mișcare.

Tatăl meu este inginer aeronautic la NASA, câștigă bine, de asta își permite toate ciudățeniile pentru mine, dar totodată, muncește foarte mult și, în consecință, lipsește de acasă perioade lungi de timp. Uneori nu-l văd și câte cinci zile legate. Când este prins în câte un proiect important, se odihnește la muncă și pe mine mă sună numai dacă își amintește. L-am auzit ieri vorbind despre o șansă deosebită în cariera sa, deci nu mă aștept să observe că lipsesc decât peste câteva zile.

Odată plecat, am decis să mai aștept vreo două ore, să fiu sigur că nu se întoarce, nu are acest obicei, dar nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Îi trimit Daliei un mesaj cu ora și locul întâlnirii, nu departe de casa mea. Poate nu e o mișcare isteață pentru cineva care vrea să fugă, dar nu sunt sigur că mă descurc să ajung mai departe de unul singur.

Sfera mea protectoare e inteligentă, nu mă lasă să o deschid pentru că așa vreau eu. Trebuie să o păcălesc, mergem la toaleta care are un cip undeva în pereții vasului, cip pe care bula îl scanează, îl recunoaște și permite fermoarului de silicon să se deschidă. Îmi strecor tot trupul, pe unde, până acum mi-am mai scos doar posteriorul. Sunt afară!

Aerul e diferit, miroase mult mai bine, sau, mai corect spus, sunt mulțumit că nu miroase a nimic. Vorbele tatălui meu îmi răsună în urechi, să părăsesc sfera înseamnă moarte, dar sunt încă viu! Să fi murit el? Nu, am ieșit de câteva minute bune deja, aș fi fost sunat de la serviciul lui dacă ar fi pățit ceva. Am avut dreptate, m-a mințit!

M-am răsfățat cu o baie fierbinte la care visam de ani de zile, după care i-am întors dulapul pe dos, dar nu-mi place nimic. Rămân la hainele mele, nu sunt chiar atât de rele. De la el am luat numai niște șosete, o șapcă și o pereche de adidași. Eu nu am purtat niciodată încălțăminte, se simte îngrozitor, piciorul e constrâns, mă strâng, îmi dau lacrimile și nu am idee dacă motivul e că nu sunt obișnuit cu asta sau aș avea nevoie de un număr mai mare. Nu am de ales, trebuie să îndur. Habar nu am să îmi leg șireturile și le îndes pe lateralul pantofului. Și așa îmi era ciudat să merg, fără să mă aflu în interiorul mingii de plajă, dar cu aceste copite mă simt de-a dreptul ridicol. Nu vreau să-mi imaginez cum arăt. Sper să nu o sperii pe Dalia și să fugă de mine, dar nici desculț nu mă pot duce…

Pornesc, trag aer în piept să-mi fac curaj și pășesc în afara casei pentru prima dată în cei nouăsprezece ani ai mei. Aerul de aici e și mai plăcut, rece și dulce. Gălăgia orașului e surprinzătoare, nu mă așteptasem ca sunetele să fie chiar atât de puternice, dar îmi place.

Constat cu stupoare că lumea exterioară e plină de pericole la tot pasul. Te poți împiedica, îți poate cădea ceva în cap, poți să aterizezi într-o gură de canal, o mașină te poate face poster pe asfalt și câte și mai câte. Acum că stau să mă gândesc, pare că toate obiectele cu care am intrat eu în contact, erau special concepute pentru a nu mă răni. Oare de ce? E drept, nu am experimentat durerea fizică niciodată, cu excepția acelei zile, când am pierdut-o pe mama.

Cafeneaua micuță de la colțul străzii, pe care am privit-o de la fereastră de nenumărate ori, invidiindu-i pe cei dinăuntru, îmi părea și mai cochetă de aproape. Bucuros, deschid ușa decorată cu ghirlande parfumate și dau cu ochii de Dalia. E la a doua masă pe stânga, mă așteaptă și e absolut superbă! Pozele nu i-au făcut dreptate. Modul delicat în care soarbe milkshake-ul prin paiul răsucit mă face să mă topesc. Nu știu cum să ajung mai repede în prezența ființei îmbătătoare și în același timp, tărăgănez totul pentru a-mi face intrarea onorabil și a mă prezenta plăcut în fața ei. Chiar îmi doresc să o impresionez.

O moliciune plăcută tocmai mi-a atins gamba, o pisică! Nu am mai văzut niciodată una în realitate. Ca să fiu mai exact, e pentru prima dată când întâlnesc un animal în carne și oase. Și, dintre toate necuvântătoarele, felinele sunt, de departe, favoritele mele. Priveam zilnic, ore în șir, filmulețe drăguțe și amuzante cu aceste ghemotoace adorabile cu blană.

De la înălțimea fortăreței mele, nu am realizat că localul e unul cu pisici, dar acum, uitându-mă în jur, observ că e plin de ele, plimbându-se nestingherite sau alintându-se în brațele clienților. Mă  cuprinde o dorință nestăvilită să ating una, nu mă pot hotărî pe care o vreau în brațele mele, văd una tigrată, una albă, una cu pete, sunt minunate!

Doi motani pufoși se iau la bătaie dintr-un oarecare motiv, nu vreau să se rănească unul pe altul și decid să îi despart. Sper ca Dalia să mă observe, sigur o va încânta gestul meu.

Ridic unul dintre cei doi năzdrăvani, pe cel mai apropiat, dar e speriat și nervos, se înfoaie la mine și, cu ghearele ascuțite, îmi brăzdează brațul. Una dintre zgârieturi e adâncă, zăresc un strop de sânge.

Mă doare puțin,  nu e așa de rău cum m-am așteptat să simți disconfort fizic, dar… privirea începe să-mi devină tulbure și picioarele mi se fac de gumă.

Mă sprijin de o masă și văd cum picătura de sânge se transformă într-un șuvoi violent ce-mi părăsește brațul, luând forma unui demon de peste doi metri înălțime, dezgustător și terifiant.

Râsul lui sinistru mă smulge din starea de șoc. Îl recunosc! Amintirile refulate din ziua când mama a fost ucisă    ies la suprafață! El a omorât-o! Și el sălășluiește în mine! Și atunci, ca și acum, am sângerat! Demonul a smuls bucăți din carnea blândei mele mame, până ce nu a mai rămas decât o masă diformă, i-a trosnit oasele, i-a supt măduva și i-a storcit creierul… Îmi amintesc tot!

Râde văzându-se liber, dar nu pierde nicio clipă, timpul pe care-l poate petrece în afara corpului meu pare să depindă de cantitatea de sânge pe care eu o vărs, dar ceva îmi spune că nu mă poate răni pentru a-mi stoarce mai mult. Stropul curs îi oferă numai vreo treizeci de secunde… Îi sunt suficiente!

Frumoasa mea Dalia, pe care nu am mai apucat să o cunosc, zace contorsionată într-o baltă de sânge și urină, cu imaginea groazei întipărită pe chipul ei tânăr. Nu a cruțat nimic, intestine de pisică sunt amestecate cu organe de om. Cuplul de bătrâni de la masa alăturată au capetele smulse. Au scăpat ieftin. Liceenii de la tejghea sunt transformați într-un puzzle 3D demontat. Ospătarul, sau o bună parte din el, atârnă de ventilatorul din tavan ce, la fiecare rotație mai aruncă câte o bucată din nefericit, ce plescăie, căzând pe podeaua grețoasă.

Singurul supraviețuitor pare să fie un bebeluș al cărui picior îl văd mișcându-se. Demonul i-a despicat burta mamei și i-a vârât copilul acolo.

Mă străduiesc să nu vomit, genunchii îmi tremură, înaintez împleticindu-mă prin dezastrul din cafenea, vreau să-l ajut pe micuț, dacă mai poate fi ajutat… Alunec și cad în una dintre numeroasele băltoace de sânge de pe gresie, mă zbat, fără vlagă, să mă ridic. Mirosul metalic mă amețește și mi se face rău, mă înmoi complet, iar întunericul mă cuprinde într-o îmbrățișare răcoroasă.

 ‒ Ți-am zis că dacă ieși din sfera de protecție înseamnă moarte!

Aud glasul tatălui meu și deschid ochii cu greu. Nu știu cât timp a trecut de la măcel. Mă aflu din nou în binecunoscuta mea temniță sferică. Părintele meu mă privește cu lacrimi în ochi. Am înțeles, nu din răutate mă ținea astfel…

Nu-mi doresc decât să mor!

Autor: Oana-Diana Mökesch