Raya era cea mai frumoasă și mai delicată dintre zâne, iar din această cauză, celelalte o invidiau și o disprețuiau. Ura lor nu era una ascunsă. Zânele îi zgâriau pielea fină, o trăgeau de păr și de aripi, o băteau și aruncau apă, și alte lichide, asupra ei, pentru a-i șterge strălucirea. Încercau să-i fure și viața, iar în timpul nopții îi acopereau fața, dorind să o sufoce. Din acest motiv, Rayei îi era frică să doarmă, dar paloarea și cearcănele cauzate de oboseală o făceau și mai drăguță în ochii rivalelor sale, intensificând dorința acestora de a o strivi.
Trăiau într-o căsuță mică și urâtă în care totul era alb și mohorât, iar lipsa culorilor le îmbolnăvea pe firavele creaturi. Ele erau zăvorâte înăuntru și nu aveau voie să iasă afară. Se jucau, cum puteau, pe ascuns, când nu erau căpcăunii prin preajmă, dar aceștia, le păzeau, cu schimbul și încercau să nu le scape deloc din ochi.
Căpcăunii albaștri, o protejau pe Raya, când celelalte zâne o chinuiau, iar pentru asta, ele o urau și mai mult, considerând-o prietenă cu temnicierii lor. Casa zânelor nu era altceva decât o închisoare albă, o colivie în care ele erau captive și spiritul lor vesel se ofilea, iar lipsa aerului proaspăt le amorțea și le chinuia. Aripile li se uscau și nu mai puteau zbura, nu ar fi putut evada nici dacă nu ar fi existat gratii la toate ferestrele.
Nu toți căpcăunii erau la fel de răi, unii le aduceau jucării și ciocolată, dar alții le băteau crunt și le legau de pat sau le stropeau cu furtunul cu apă rece și apoi le închideau singure în camere întunecate.
În afară de căpcăuni, care le îngrijeau ca pe niște animale de companie hrănindu-le, îmbrăcându-le, spălându-le și, în general, asigurându-se că zânele nu mor, ele mai intrau în contact și cu câțiva oameni.
Oamenii veneau rar, cu ajutorul unei mașinării metalice care oprea în fața casei și fetele-zâne știau după zgomot, că aceștia au ajuns. Venerau zânele, ca pe niște zeițe, spuneau ei. Le aduceau daruri multe, care mai târziu erau furate de căpcăuni, dar oamenii nu știau asta, așa că fetele îi iertau.
Venerarea presupunea ca zâna să rămână singură cu omul, pentru ca acesta să i se închine. Închinarea se încheia cu desfătarea omului cu trupul gol, mlădios și firav al zânei.
Raya îi ura pe oamenii care o atingeau, mai mult decât pe căpcăunii care o țineau închisă și care îi vindeau trupul și zânele care o băteau la un loc, pentru că Raya știa că ea nu e o zână! Știa că avusese cândva o mamă care o iubise mult, dar care a fost ucisă brutal, pe o alee întunecată, chiar în fața ochilor ei mari de copilă. De atunci, Raya nu a mai putut comunica, în niciun fel, și a rămas captivă în propriul corp. Trauma a făcut-o să se închidă în propria-i minte, să nu mai poată interacționa cu cei din jur, nici cât să-i facă să înțeleagă faptul că are conștiința de sine intactă, gândurile lucide și mintea rațională, la fel ca în urmă cu mulți ani, când intrase pe poarta coliviei de zâne unde, deși micuță, citise clar: „Spitalul de psihiatrie pentru fete „Casa zânelor.”
Autor: Oana Diana Mokesch
