Unul dintre balcoanele etajului trei dintr-un imobil plasat lângă parcul Cișmigiu, etala plimbăreților prin zonă și care întâmplător ridicau privirea, un spațiu ocupat de lăzi și cutii înșirate până aproape de intrarea în locuință.
Deținătorul de drept al acestui apartament, cu balconul ticsit transformat în depozit, se foia în sufragerie și consulta pe rând ceasul agățat pe zidul cu ușa, ceasul de la mână și ceasul vintage de birou, așezat între două figurine de porțelan în biblioteca lipsită de cărți.
Mult îi trebuie să cumpere un lapte și zece ouă, gândi omul nervos cu bastonul în mână. Fac ture în jurul mesei de două ceasuri. Ce mai zboară vremea. Două zile de când a trecut Paștele, bine că nu plouă. Ah, junghiul de la picior! se strâmbă de durere și se opri în loc, apoi reluă mișcarea. Sigur mă iau de frate când apare! Nu degeaba m-au botezat Petre, nume de sorginte grecească adică piatră. Sunt tare ca stânca și hotărât la fel. Daʾ mi-e și foame, că se apropie prânzul. Prin geamul deschis al bucătăriei vecinei Viorica, ne-au venit toată săptămâna trecută arome de bunătăți. Sigur a gătit mult. Cinci ani de când a cumpărat apartamentul și s-a mutat pe palier cu noi. Ne înțelegem bine, vecină drăguță și omenoasă. Păcat că e văduvă și singură… Se aude cheia în broască, în sfârșit vine Nelu.
– Mi-ai furat capacele!
Reproșul rostit cu ardoare dușmănoasă se înfipse în mintea insului abia intrat pe ușă. Rămase prostit cu mâna pe clanță.
În față, fratele vitreg după tată, Petre, îl amenința cu bastonul din mâna dreaptă. Îl evaluă scurt. Același adult, ușor adus de spate, cu halat de casă, papuci scâlciați și părul vâlvoi. Ochii negri abia se vedeau pe sub arcada sprâncenelor, smocuri lungi și albe crescute tufiș.
Se mișcă în direcția mesei din mijlocul sufrageriei și depuse o sacoșă cu alimente pe un colț.
– Ți-ai luat pastilele de dimineață, băiete? întrebă cu indiferență studiată.
Privirea de vultur a celuilalt se prăvăli asupra conținutului din sacoșă. Produse alimentare obținute la reduceri, scoase la iveală cu îndemânarea unui prestidigitator de fratele mai tânăr.
– Puțin respect, Nelu! Am, am aproape… optzeci de ani, veni replica înghesuită din gâtlej, sub efortul aducerii aminte.
– Șaptezeci și cinci, ca să fim corecți.
Petre țistui din buze disprețuitor.
– După șaizeci, doi-trei ani încoace-încolo nu mai contează. Lumea te consideră recidivist al caselor de pensii și obiect de sold. Capacele de oale din colecția mea, ce-ai făcut cu ele? reluă întrebarea cu aciditate sporită.
– Am folosit unul la cratița cu sarmale primită de la vecina și altul la oala cu borșul de pui.
– Infamie! Panoplia aia nu trebuia atinsă! Ani de-a rândul m-am chinuit cu colecția…
– Da, bine, știu, apăru replica plictisită. Le spăl și le pun la loc. Oricum erau prăfuite. Ca noi doi… Vorbea lent, cu aparență îngăduitoare.
Diferența de vârstă de cinci ani dintre ei, transformase relația într-o continuă bătălie a personalităților, cumpăni oftând bărbatul sosit de la cumpărături. Viața îi adunase împreună la școală, facultate, cu serviciile, nevestele de care divorțaseră și în final bătrânețea prăfuită, duhnind a pastile și moarte. O existență marginală evitând bucurii ca să nu cunoască tristeți, solidari cu traiul monoton și nepăsători față de cei din jur. Se aveau unul pe altul, medita ironic mezinul. Suficient și obositor în ambele sensuri. Respectul invocat, de fratele mai mare, era armura de a se proteja în cazul momentelor stânjenitoare legate de trupul pus pe stafidire necondiționată. Strâmbă din nas. Oribil! Se uita la cel în vârstă și mâine, poimâine va deveni la fel. Offff, unde erau anii când frumoși ca brazii, alergau femeile după amândoi și mișcau munții din loc? se tângui nostalgic omul în sinea lui.
– Ba nu sunt prăfuit! se burzului vârstnicul cu demnitatea răvășită. Te privește cum te simți! Nu mă băga în aceeași oală cu tine.
– Nu te bag nicăieri, ai intrat singur. Când te-ai uitat ultima oară în oglindă, lăsând la o parte studiul negilor de pe nas?
– Negii fac parte din farmecul personal ca și bastonul ăsta.
– Chiar! De ce nu renunți la ideea neghioabă cu toiagul ăla? N-ai nevoie de el. Ai picioare zdravene și văz destul de bun. Pe cine vrei să păcălești simulând handicapuri inexistente?
– Nu înțelegi nimic ca de obicei. Bastonul dă prestanță!
– Vezi să nu! Asta era demult când se purta împreună cu melon și mănuși pe vremea bunicii.
– N-ai avut bunică, n-ai de unde să știi!
– Amândoi am avut bunică, numai că n-am apucat-o. Și mamă, altfel n-am fi existat. Așa stau lucrurile.
– Nu mă învăța pe mine despre ce și cum. Și pune alea la frigider, dacă tot ai dat bani pe ele. Se strică alimentele cumpărate.
– Pune-le tu, eu le-am adus!
Soneria de la ușă curmă sfada.
Insul mai tânăr își trecu degetele răsfirate prin părul albit, tuns scurt și deschise ușa nu înainte de a se uita prin vizor.
În prag, se ivi doamna Viorica vecina de palier, cu un platou acoperit de ștergar.
– Buna ziua, scuze de deranj. Mi-au rămas de la Paște câteva felii de cozonac, copiii n-au vrut să le ia, au plecat ieri acasă și m-am gândit că v-ar prinde bine la cafea și ceva dulce.
– Mulțumim, nu trebuia. Am cumpărat și noi.
– Ba sunt binevenite, adăugă celălalt.
– Vă rugăm intrați! Poate serviți o cafea și cu noi? vorbi galant Petre venit aproape de ușă. Întinse mâna spre femeie s-o îndrume înăuntru.
Lângă el, fratele se încruntă. N-avea chef de musafiri și nici de felii de cozonac uitate pe platouri.
Ea se uită cercetătoare de la unul la altul și zâmbi cochetă.
Abia atunci Nelu, observă rochia nouă, părul vopsit și buzele ușor colorate de la strugurelul cu luciu. Fruntea lui se ridă încruntată și trimise o privire de avertizare spre frate-său. Prea târziu. Acesta își luase rolul de Don Juan cu tot cu baston și o trăgea pe vecină în sufrageria doldora de mobilă. N-avea ochi decât pentru femeie… Resemnat, mezinul închise ușa de la intrare cu un pocnet sec.
La bucătărie amesteca în ibric cu lingurița cafeaua de pe foc și-i auzea pe cei doi cum chicoteau ca doi adolescenți tembeli. La masa unde trebuia să stea singur și liniștit cu colecția de timbre și calculatorul citind despre filatelie… Și iată-l încruntându-se la un ibric obosit și puțin afumat, păzind lichidul negru să nu dea în foc. Nu de alta, dar tot el avea să spele aragazul dacă se întâmpla pocinogul. Termină degrabă cu aranjatul ceștilor pe tavă, turnă licoarea fierbinte și se duse cu ele în sufragerie.
Roșie la față, simpatica locatară din bloc, zâmbea tainic iar Petre o privea conspirativ. Primiră cafelele cu entuziasm și se întinseră după ceșcuțe cu gesturi rafinate și degetul mic îndepărtat nițel de toartă. Cel cu tava simți că explodează, când vecina, scoase șervetul de pe platoul adus și mirosul îmbietor de la vanilie, cacao și nucă se răspândi în cameră. Cu expresie victorioasă întinse palma invitând la degustare. Morocănos, fratele mai tânăr se așeză pe un scaun la masă și refuză din cap. Petre pescui o bucată mare de cozonac și se grăbi să înghesuie jumătate în gură.
Musafira profită de preocuparea domestică a acestuia și se interesă:
– Ați petrecut un Paște liniștit? Presupun că da. Copiii au fost la mine, a fost frumos cu casa plină și nepoții drăgălași, dar tare obositor. După cum observați nu mai sunt tânără și, Viorica lăsă o pauză să se strecoare până la următoarele cuvinte, am un alt bioritm.
Așteaptă laude, bănui Nelu, dar n-am să-i dau apă la moară.
– Ce vorbiți? se repezi Petre lăsând ultimul dumicat să alunece pe gât. Multe femei ar dori să arate ca dumneavoastră! Sunteți conștientă că arătați foarte bine, sper!
O firimitură din cozonac se încăpățâna să împodobească bărbia acestuia și femeia luă șervețelul să-i elimine restul alimentar cu grația unei mame când șterge delicat gurița copilului de rămășițele alimentare. Petre cu obrajii împurpurați luă mâna doamnei și o sărută cu recunoștință. Urme umede de salivă și firmituri minuscule rămase pe dosul palmei, o determinară să strecoare mâna în poală și să înlăture discret amprenta dizgrațioasă.
– Vai, sunteți atât de galant! aproape că se sufocă de plăcere.
– Cu o doamnă lângă noi, imposibil să fim altfel!
– Da, da, dă-i înainte… bombăni frate-său cu nasul în ceașca pe jumătate băută.
– Ai spus ceva frățioare?
Candoarea vocii masculine reverbera amenințări voalate.
– Întrebam dacă doriți apă? inventă Nelu.
– Apa este pentru bolnavi. Adu sticla cu vin din frigider, se adresă galantul, fratelui său. Și niște pahare. L-am luat din piața Obor, să vedeți ce bun este, lăudă achiziția făcută cu ocazia Sărbătorilor Pascale din care rămăsese doar o jumătate de litru.
– Avem și bere. Vreți? Frate, bei un Ciuc?
– Suc, ce suc? Eu nu beau suc…
– Orice este bun, acceptă musafira modestă.
Paharele odată umplute, se cinstiră, mai puțin vecina, nu prea devotată soiurilor vinoase seci, menite să-ți facă gura pungă. Gustă cu vârful buzelor din lichidul roșu și așeză cu grijă paharul îndărăt pe tavă.
Petre plescăi cu satisfacție.
– Mană cerească, nu alta, lăudă vinul când puse paharul aproape gol pe masă.
Mezinul casei, băuse jumătate din paharul său, cu aceeași plăcere, se feri însă de comentarii. Rămase distant și morocănos, dar nimeni nu-l băga în seamă.
– Colecționați capace pentru oale și acum? se interesă politicoasă musafira. Întreb pentru că v-am văzut cutiile din balcon, când plimbam nepoții prin Cișmigiu.
– Da, sigur că da! veni declarația înfocată a omului răpus de pasiunea colecționarului.
– A tapetat pereții din camera mamei, se plânse fratele deznădăjduit. Invadează tot spațiul…
– Vreți să vedeți, ultimele noutăți? Inox și sticlă. Le-am luat la un preț bun de la chinezi.
– Dacă duceți lipsă de capace când gătiți, cereți-i lui, recomandă Nelu zeflemitor. Unele sunt noi, nefolosite.
Colecționarul se uită vexat la bărbatul de la masă.
– Niciodată n-ai apreciat arta!
– Ba da, dar nu când e vorba de oale…
– Se numesc capace!
– Chestie de nuanțe!
– Domnilor, vă rog, interveni femeia conciliantă. Indiferent ce colecționați, știu că o faceți cu pasiune și efort. Și ca să fiu sinceră, o colecție ca asta este unică. N-am auzit pe nimeni să se ocupe de așa ceva! E… lăudabil!
– Nu-i așa? se împăună colecționarul, ridicându-se de pe scaun. Haideți să le vedeți.
O luară cu toții spre fostul dormitor al mamei decedate, cameră transformată în depozit și cu exponate aranjate pe rasteluri prinse pe pereți. O înșiruire de capace de toate formele și mărimile etichetate după zona de proveniență, anul, scopul folosirii și semnătura domnului Petre, elaborată artistic.
Erau atât de multe și spațiul exploatat la maximum încât numeroase obiecte rămâneau ascunse vederii. Lipsa unei organizări minuțioase și practice lăsau de dorit.
Atentă la explicații, femeia dădea din cap aprobator și uneori se extazia la vederea pieselor rare, rotea ochii uimită, scotea sunete mici și atingea cu vârful degetelor margini lucioase când ajungea la exponate. Ulterior, discret, ștergea degețelele în șervețelul din palmă, rod al unei judecăți precaute și practice înainte de a intra în universul acelei încăperi, deduse Nelu urmărind-o tăcut. Fratele, o desfăta cu explicații laborioase unde se amestecau tendințe culinare, cu rețete străvechi, convingeri proprii și aventura achiziționării produselor din diversele colțuri ale patriei.
– Foarte… interesant și instructiv, reuși femeia să-i stăvilească în final limbuția de neoprit. Ar trebui să invitați televiziunea, sugeră și arătă cu mâna pereții ornați cu zeci de pălării pentru oale.
– Am făcut-o, numai că noi cei trecuți de o anumită vârstă nu prezentăm interes decât pentru statistici, farmacii și… cimitire.
– Exagerați!
– Ba deloc! Când lucram, aveam oarecare libertate în gândire și acțiune, acum ne-au rămas numai gândurile și liberul arbitru de a le… păstra.
– Cunosc o mulțime de persoane care s-au afirmat în multe domenii, chiar și după pensionare, opină vecina. Apar și la televizor…
Cu mâinile la spate, celălalt asista blazat la discuție, așteptând sfârșitul vizitei.
– Mâine, dacă nu aveți nimic împotrivă, voi reveni. Este foarte interesantă arta… capacelor. Îmi veți povesti pe îndelete.
– Oh, cu mare plăcere. Vă așteptăm.
– Vă așteaptă, rectifică morocănosul. N-am de-a face cu… alea.
Îi făcu semn discret din cap fratelui s-o scurteze spre binele tuturora. Încercare inutilă.
– Știți, ele au o istorie foarte veche din neolitic și…
– Vă cred pe cuvânt, admise musafira, întrerupându-l și se fofilă încet spre ușa dinspre sufragerie din cauza sughițului ce o apucase. Aerul stătut, cutiile pline și mirosul vechiturilor erau sufocante. Nelu se dădu la o parte, într-un fel persiflant și-i făcu loc să treacă printre cufere, lăzi și cartoane.
Nefericit după contururile feței că prezentarea se terminase așa curând, Petre îi urmă și închise ușa sanctuarului.
– E timpul să plec, comentă doamna zâmbind printre sughițuri greu reprimate și se deplasă spre ieșire.
– Să golesc platoul să vi-l dau, se oferi insul mai tânăr cu tonus crescut.
– Unde vă grăbiți așa? interveni colecționarul în speranța unei vizite prelungite.
– O bună gospodină mereu are ceva de făcut în casă, veni explicația prompt. Treaba nu se termină niciodată.
– Eh, lăsați-o ușurel, menajați-vă. Am văzut când ne-ați invitat anul trecut după Crăciun să degustăm cornulețe cu dulceață că locuința dumneavoastră arată ca o farmacie. Aveți noroc de copii, adăugă septuagenarul cu un strop de invidie în voce.
– N-au nicio treabă cu mine. Sunt ocupați cu serviciile, cu nepoții mei, n-au timp. Îmi rezolv singură problemele, explică emfatic și privirea adumbrită.
– E bine că vă găsiți preocupări. Altfel…
– Nu. Nu sufăr de depresii și nu caut de lucru pentru a le ocoli. Ordinea și disciplina le am în sânge de copilă.
Fratele mic catadicsi cu aprecierea.
– Lucru lăudabil, adevărat!
Ea îl privi suspicioasă, apoi surâse afabil.
– Buun. Mulțumesc pentru cafea și… restul.
O conduseră la ușă, iar Nelu făcu mai mult și se oferi galant să ducă platoul gol până în bucătăria vecinei.
Doamna descuie și-l pofti în locuință, închizând ușa în urma lor. Bărbatul se deplasă ca la el acasă și puse platoul pe masa de lângă aragaz.
– Ce-a fost în capul tău să-i dai apă la moară cu prostiile alea de capace? comentă avântat.
– Istețule, nu vezi că moare de plăcere, că a făcut obsesie pentru ele? veni replica ei.
– Știu, tezaurizează compulsiv. Lasă-l în plata Domnului, așa e frate-meu.
– Nici vorbă. Trebuie stârnit.
– Ce vorbești acolo femeie? Ce legătură are obsesia moșului cu planul nostru?
– Are, pentru că vrem să-i adormim vigilința și nu să-i trezim suspiciuni. Nu știe că suntem împreună ceea ce este perfect. Am cercetat terenul adineauri că de aia m-am dus la voi. E loc bun pentru accidente în camera-depozit. Urmăm planul stabilit, dacă vrei apartamentul numai pentru tine. Mâine acționăm. Ai slăbit cuiele la panoplia aia grea cu obiectele din fontă? Îl facem să stea dedesubt și-l țin de vorbă. Între timp tragi suportul peste el.
– O să mai forfotesc mâine la cuie. Chiar crezi în reușită? Mi se pare un plan pueril.
– Ai grijă ce-ți dorești, că ți se împlinește, te-am avertizat de multe ori.
– Și dacă nu… nu se întâmplă nimic? Tot eu rămân să-i doftoricesc rănile după aia…
– Uită-te la mine: te-am dezamăgit în acești doi de când suntem împreună?
Bărbatul negă dând din cap. Se îmbrățișară strâns pierzându-se în giugiuleli.
Alături, în apartamentul moștenit de la tatăl său, Petre goli restul de vin rămas în sticlă și se simți înveselit. Oare când avea să recunoască prostul de frate-său că i se aprinseseră călcâiele după Viorica? reflecta el. Drept, nici lui nu-i displăcea. Avea femeia niște nuri… Cine știe, poate se însura cu locatara, se muta la ea și se elibera altă cameră în favoarea colecției sale. N-ar fi rău, n-ar fi rău deloc!
Hotărât, luă din debara cutia cu scule și bormașina să meșterească la suporți. Să facă spațiu altor exponate adunate prin cufere. Făcu loc cu greu printre cutii, lăzi și potrivi scara metalică.
– Ufff, exclamă ușor panicat, iar mă iau amețelile alea vechi și clevetesc de unul singur împotriva lor. Rămase neclintit în așteptare să-și revină. Urcă precaut cu bormașina, verifică burghiul și porni să găurească peretele. O aplecare neatentă și omul ateriză cu scara printre mormanele adunate în odaie, lovindu-se cu capul de colțul unei lăzi metalice. Rămase nemișcat pe parchet, într-o poziție bizară cu un picior pe o cutie, altul răsucit și decorat cu molozul căzut din perete. Aproape, bormașina cu carcasa spartă, completa bizarul tablou.
Fața schimonosită rămase întoarsă într-o parte, iar sub cap o pată sângerie desena alene pe podea un motiv ciudat lățindu-se.
Ce ghinion pe mine, se îngrijoră când șocul sperieturii se diluă. Durerea vie din țeastă îmi întunecă privirea. Nu repede, dar sigur… Încercă prudent o mișcare a mâinilor. Inutil. N-am vlagă, sunt nefiresc de vlăguit și respir neregulat. Doamne să nu intru în panică e de rău atunci. Firicele de sânge își făcură loc prin nări, alunecând spre buzele întredeschise. Scoase vârful limbii și atinse lichidul sălciu, gustându-se. Se îngrețoșă amețit. O îngrijorare animalică, înflori lent în interior și-i amprentă chipul. Mi s-ar putea întâmpla ceva rău. Adică foarte rău și ireversibil, șușoti mintea în derivă ca o presimțire neagră. Voi sta cuminte, își spuse înspăimântat, să vină fratele. Să mă ajute ca de fiecare dată la nevoie. Băiat bun și săritor, însă neguros din fire. Nefericitul, l-a apucat amocul la bătrânețe… Încercă să zâmbească dar convulsia i-o luă înainte. Nu-i reuși decât o vagă grimasă.
Peste o oră, când îl găsiră fără suflare, cu un gândac de bucătărie plimbându-se nestingherit pe coama nasului, păstra pe chip urma unui rânjet stupid.
– Rânjetul morții, șoptise terifiată vecina Viorica, ducându-și palmele la gură.
– Capacele alea i-au pus… capac, bolborosi Nelu consternat și izbucni în plâns.
Autor: Monica Dimitriu
