Bun venit în Oraşul Trinităţii! Eu voi fi ghidul tău şi-ţi voi oferi un tur complet al oraşului. Pari puţin confuz. Dacă ai vreo nelămurire, întreabă-mă. Cum, nu ţi-au spus nimic despre mine la agenţia de turism? Pesemne c-a fost o eroare de sistem.
Îmi închipui că eşti obosit după călătorie, dar sigur nu vei putea adormi acum. O plimbare lejeră s-ar putea să fie exact lucrul de care ai nevoie. Nu e mult de mers, urmează-mă!
Pentru început, îţi voi explica de unde vine numele neobişnuit al oraşului: se referă la locuitorii urbei care, după cum observi, sunt pescăruşi, porumbei şi corbi. Ciudată asociere, ai putea spune, şi pe bună dreptate! Totuşi, în ciuda diferenţelor dintre noi, reuşim să coexistăm de aproape cincizeci de ani.
Dacă priveşti în stânga, vei vedea monumentul ridicat pentru a sărbători buna înţelegere a cetăţenilor. Iată cum din pământ răsar trei pene sculptate în roci cu texturi şi nuanţe diferite: alb pentru pescăruşi, gri pentru porumbei şi negru pentru corbi. Te rog să observi faptul că sunt situate la acelaşi nivel, e un lucru foarte important. Autorul acestui monument şi originea oraşului sunt necunoscute și motiv de dispute la ședințele consiliului municipal; de obicei se lasă cu multe pene zburlite, ha-ha! Eu unul cred că primii au fost corbii, care au locuit în Oraşul Vechi, distrus complet în cutremurul din ’77. Ulterior au sosit porumbeii şi împreună au construit tot ceea ce vezi, iar în cele din urmă au venit pescăruşii.
E ceva neclar până aici? Te rog, atrage-mi atenţia dacă vorbesc prea repede, am tendinţa să mă entuziasmez atunci când discut despre lucrurile importante pentru mine.
Înainte de a continua, aş vrea să înţelegi că oricine este liber în acest oraş. Nu există o separare în funcție de specie. Lucrăm împreună în administraţie, spitale, chiar și-n magazinele de cartier. Lasă-mă să-ţi demonstrez. Hai să intrăm aici, şi-aşa mi s-a făcut sete de la atâta vorbărie. Ţie nu?
– Bună ziua! O apă plată la jumătate, vă rog, domnule Corb. Mulţumesc! Păstraţi restul, domnişoară Pescăruş. Nu, dumnealui zice că nu doreşte nimic. O zi bună!
Vezi ce spuneam? Colaborare fructuoasă. Cu toate astea, în timpul liber, preferăm să stăm printre cei de-un neam cu noi pentru simplul fapt că ne înţelegem mai uşor.
Acum te voi conduce spre cartierele alese de fiecare specie în parte.
S-ar cuveni să-ncep cu venerabilii corbi despre care deja ţi-am spus că au fost primii aici. Fii atent, că-i roşu! Nu ne grăbim nicăieri. Aşa, acum putem să traversăm. Trebuie să ajungem la primărie, apoi facem stânga. Între timp, să-ţi zic niște lucruri despre corbi. În primul rând, nu te lăsa înşelat de penajul lor sumbru. De acord, sunt nişte indivizi retraşi, dar de încredere; întotdeauna poţi afla ceva interesant de la ei dacă ești dispus să asculți. În al doilea rând, le place discreţia. Sunt foarte scumpi la vedere; ies doar dimineața devreme şi seara.
Uite c-am ajuns! Zona aceasta este cea mai veche din oraş. Îţi poţi da lesne seama după blocurile scunde, cu faţadele scorojite, după trotuarele crăpate şi după copacii necurăţaţi – nu din dezinteres din partea serviciilor de salubritate, ci pentru că așa le place corbilor. Hai, curaj! Te asigur că nu te mănâncă nimeni dacă faci câţiva paşi! Da, sunt de acord, locul e cam sumbru, mai ales acum, în miez de zi, când majoritatea îşi fac siesta. Chiar şi-aşa, are un farmec anume, nu poţi nega.
Eu am tras o sperietură zdravănă aici când eram puştan, și-acum îmi amintesc pățania. Mă grăbeam spre liceu şi am luat-o pe scurtătură prin cartier, chiar dacă nu cunoşteam bine zona. Era o zi foarte friguroasă de octombrie și se lăsase o ceaţă sufocantă care masca totul în jur. Obiectele îmi apăreau în cale pe măsură ce înaintam, trebuia să fiu atent să nu mă-mpiedic de vreo bordură sau să nu alunec pe iarba udă.
Când mi-am dat seama că eram în întârziere, am început să alerg orbeşte. Aveam prima oră matematica, iar profesorul era foarte sever. În faţa mea s-a deschis la un moment dat un gol şi-am crezut că era bulevardul; când colo, m-am trezit că trecusem printr-un gang şi mă găseam în punctul din care plecasem. M-am întors, am apucat-o pe altă alee, am luat-o de la capăt de mai multe ori. Niciun rezultat, întotdeauna sfârşeam în acelaşi punct – cel puţin aşa mi se părea mie atunci. Cred că-ţi imaginezi ce ruşinat mă simţeam: rătăcit în propriul oraş, la nici jumătate de kilometru de casă.
Goana mea inutilă mă obosise așa tare, încât am fost nevoit să iau o pauză. Umilit, m-am aşezat pe-o bancă, aşteptând risipirea ceţii şi potolirea bătăilor inimii mele. În jur – nici ţipenie. Mi-era frig din nou. Mi-am încrucişat braţele la piept, dezorientat și nesigur. Cred c-aş fi ajuns la disperare dacă n-aş fi auzit un croncănit din apropiere:
– Ai păţit ceva, tinere?
În faţa mea se găsea un corb cât toate zilele. Purta un fular împletit şi nişte cizme maro. Ştiu, bizară combinaţie. Intimidat de statura lui impunătoare, m-am sfiit să-i răspund.
– Te pot ajuta doar dacă-mi vorbeşti, a spus el, aşezându-se lângă mine.
În ciuda glasului său răguşit, privirea îi era binevoitoare. După o scurtă ezitare, i-am mărturisit că mă pierdusem, dar că nu era o nenorocire că ratasem ora de mate.
– Interesant, a croncănit el gânditor după ce m-a ascultat. Află că liceul tău e chiar în faţă, dincolo de pâlcul acela de castani.
Uitându-mă cu atenție, am putut desluşi conturul clădirii. Uluit de propria-mi prostie, mi-am săltat ghiozdanul pe umăr şi i-am mulţumit corbului.
– Ştii ce cred eu? Cred că ai ştiut drumul în tot acest timp, dar ai refuzat să-l urmezi pentru că ceea ce se află la celălalt capăt nu se potrivește dorinţelor tale.
M-am tot gândit la spusele lui în zilele care-au urmat. Intrasem la clasă de real sfătuit de ai mei, care mă voiau mare IT-ist, desi pe mine nu mă atrăgea domeniul. Aşa că m-am transferat la profil uman, unde am învăţat ceea ce-mi plăcea cu adevărat.
M-am lăsat furat de amintiri, îmi cer scuze. Să mergem mai departe.
Îţi voi povesti acum despre porumbei. Probabil ai auzut că ei se împerechează pe viaţă. Eu unul nu ştiu ce să spun, mi se pare o poveste demnă de un film romantic. Ca să revin la fapte concrete, de obicei îi găseşti prin parcuri. Sigur îţi va plăcea acolo, în câteva minute ajungem.
Uite, exact ce-ţi spuneam! Stau câte doi pe malul lacului, sub sălcii, sau pe pod. Sunt momente în care îmi place să-i privesc, chiar dacă înţeleg de ce nu fac nimic altceva toată ziua.
Cândva am iubit o porumbiţă, dar desigur, a fost ceva platonic. Ea era de familie bună, iar eu – un nimeni cu buzunarele pline de speranţe. Acum e măritată şi are doi pui care primesc totul de-a gata, fără a şti să aprecieze frumuseţea vieţii. Exact ca şi mama lor, care mi-a aruncat buchetul de lalele în faţă atunci când i-am cerut o întâlnire.
Dar asta a fost cu mult timp în urmă și nu-i bine să zăbovim pe loc.
Pescăruşii, da, uite un subiect interesant! Tipii ăştia umblă mereu în stoluri, îşi fac de cap prin cluburi de la sfărşitul sesiunilor până-n octombrie sau bat străzile fără vreun scop anume. Pot fi foarte gălăgioşi, uneori de-a dreptul impertinenţi, dar niciodată nu te plictiseşti în compania lor.
Prietenul meu cel mai bun a fost pescăruş. Stăteam afară nopţi întregi cu gaşca, făceam focuri de tabără, mergeam la mare, la concerte… Nebunie, îţi dai seama. Din păcate, el a eşuat undeva pe plaja viselor şi n-am mai auzit nimic de el. Observ că asta se întâmplă din ce în ce mai des în rândurile pescăruşilor. Setea de aventură o fi cauza, cine ştie.
Şi uite-aşa se încheie şi micul nostru tur. Ai fost cam tăcut pe parcurs, deşi intuiesc ce vrei să mă-ntrebi şi nu îndrăzneşti.
Ce sunt eu?
Adevărul e că nu prea ştiu. Am înclinaţiile meditative ale corbilor, tânjesc după iubire la fel ca porumbeii, dar îmi place şi latura nebună a vieţii, întocmai ca pescăruşii. Mă tem că asta e singura problemă pe care nu ţi-o pot lămuri.
Aici ne despărţim.
Da, se-aud sirenele. Îi vezi pe indivizii aceia în uniforme albe? Sunt prietenii mei, au venit să mă ia. Iar o să mă certe că nu mi-am luat prafurile şi că nu stau locului.
Am uitat să mă prezint! Nelu Plimbăreţu’ mi se spune la noi în secţie.
Mi-a făcut plăcere să te cunosc!
Autor: M. Antohe
