Pieptul… Simt că mă înțeapă în piept, ca şi cum inima ar vrea să-mi spună ceva, să-mi spună că o doare, că sângerează, că suferința e prea îndelungată, că rana e prea adâncă și că nu mai are puterea de a se reface. Îmi cere să o ajut, dar nu-mi găsesc cuvintele. Am uitat până şi să vorbesc, limba mi se împleticește, iar gura îmi e parcă zăvorâtă.
Îmi duc mâna la piept și îmi mângâi, din exterior, biata inimă… E singurul lucru pe care-l pot face pentru ea, pentru a încerca să-i alin durerea. Sunt aici cu tine, nu mai suferi!
Dar ea nu mă ascultă… Continuă să bată cu putere, cu nesaț, cu ură, de parcă ar vrea să iasă din cavitatea toracică, din locul rezervat ei pentru totdeauna, să se etaleze în fața mea şi să-mi arunce cuvinte grele, să mă insulte amarnic şi să-mi reproșeze că sunt egoist, laș şi slab. Să-și încolăcească apoi vasele de sânge în jurul brațului meu și să mă târască în fața oglinzii din care reflexia mea obosită să-mi zâmbească forțat. Mi-aș întoarce privirea, dar ea m-ar obliga să mă holbez în continuare, pentru ca, în cele din urmă, să-mi spună: Uită-te, lașule! Uite în ce hal m-ai adus! Uită-te la ochii care-ți intră-n cap și vezi-ți pielea cadaverică, părul lățos, buzele cenușii și pomeții supți! Uită-te, egoistule!
Lacrimile îmi țâșnesc din ochi și curg, strop după strop, adunându-se în bărbie, ca niște smaralde, ca niște perle secate de carapace. Nu le șterg însă, le las să se prelingă pe gât, până ajung să îmi înmoaie gâtul tricoului ros de molii, tricou uitat pe mine de zile sau, poate, săptămâni întregi.
Cine să mă vadă? Doar singurătatea îmi poartă ecoul.
Durerea din piept persistă și, pentru că nu știu ce să mai fac, pentru că simpla mângâiere nu e suficientă, aplic aceeași metodă la care apelez de mult prea mult timp. Mă întorc cu spatele la oglinda pătată și spartă într-un colț, singurul lucru pe care-l mai am de la mama şi care-mi amintește de ea, de gura ei slobodă, de ochii ei albaștri, de pielea ei de nuanța cafelei cu mult lapte, de buzele ei pițigăiate și de ura pe care o purta viitorului meu, mă îndrept spre noptiera roasă de timp de lângă pat, deschid violent sertarul și scot tubul cu pastile. Mă bucur că acum le pot lua de fiecare dată când pieptul mi se zbate pentru a nu mă lăsa să uit de durere, de fiecare dată când aerul nu e suficient sau când capul îmi bubuie din cauza amintirilor făcute franjuri.
Deschid tubul şi mă uit la pilulele de un roz pal. Când doctorul îmi explica modul de administrare, eu eram absorbit de culoarea și forma lor standard, iar acum nu mai știu dacă trebuie să iau una sau două. Nu mai contează, agitația e mult prea mare, aşa că iau două.
Amețeala mă cuprinde imediat ce le înghit. Mă întind pe pat şi îmi petrec următoarea oră, sau poate următoarele două ore, ori poate tot restul zilei studiind aspectul diform al tavanului, crăpăturile circulare sau liniare din el, păienjenii din colțuri, precum şi hainele atârnate în cuier, ca niște umbre liniștite.
Aș putea să mă uit la televizor, dar am constatat că mă amețește. Se vorbește mult prea mult, prea prost şi prea repede. Dar cei de la televizor măcar au cu cine să vorbească…
Îmi simt pleoapele tot mai grele, nu mai văd decât jumătate din tavan, ochii mi se închid încet, apoi mă cufund în întuneric.
Când mă trezesc, primul lucru pe care îl văd e acelaşi tavan, poate doar vreo crăpătură în plus, nu sunt sigur. Singurele zgomote din casă sunt cele provocate de praful ce se depune peste tot, de mobila care scârțâie de parcă ar avea hernie, de becul mort care arde de nerăbdare să fie aprins, de clanța care are nevoie și care cere cu disperare o mângâiere, de poarta care scârțâie în bătaia vântului mut și de… șoapte.
Șoaptele gândurilor mele…
Șoaptele regretelor târzii…
Simt cum ochii mi se umezesc și încep să mă usture. Îmi întorc capul în toate direcțiile, înjurând printre dinți senzația că timpanul îmi sângerează din cauza zecilor de sunete, apoi dau să mă ridic din pat.
Dar unde să mă duc?
Şi cine să mă vadă?
Picioarele îmi sunt moi, genunchii rigizi, degetele prea lungi şi unghiile rupte. Trag cu grijă draperia, ca să nu deranjez colonia de praf agățată de ea, și privesc pe geamul din spatele căruia, pe vremuri, mama mă supraveghea şi prin care vedeam agitându-se degetul ei ridicat în aer, buzele ei rotunjite, ochi mijiți și sprâncene lipite.
Prin același geam îl priveam, până nu demult, pe tata, gemând imobilizat la pat, rupt de realitatea înconjurătoare şi cufundat în cea a bolii care îl măcina. Îl vedeam cum îşi încleșta degetele în materialul subțire și găurit al cearșafului, în desele momente în care corpul i se contorsiona din cauza unei dureri doar de el știute, şi auzeam cum coastele îi trosneau, împotrivindu-se mișcărilor involuntare mult prea brutale pentru un bătrân golit complet pe dinăuntru, un bătrân ce mirosea a moarte, la fel cum miroase şi în camera în care mă aflu.
Miasma unei noi primăveri adie dincolo de geamul prin care privesc, dar nu vreau s-o las să intre în încăpere şi să înlocuiască mirosul de hoit care mă înconjoară, pentru că asta ar însemna să-mi eliberez părintele, ar însemna să sparg oglinda, iar dacă aş face asta, nici ecoul nu mi-ar mai răspunde.
Mațele îmi chiorăie, trezindu-mă din visare, iar inima începe să-mi ciocănească ușor în piept. S-a trezit şi ea, iar acum are nevoie de atenție.
Dar cine să-i ofere? Sunt doar eu, ea și vidul din mine.
Mă bucur că se întunecă… Înseamnă că a mai trecut o zi.
Acum însă, în lumina difuză pe care luna plină o împrăștie prin cameră, văd o mulţime de umbre alergând în jurul meu, amețindu-mă, luându-mi aerul şi invadându-mi terenul. Le văd cum se zbat, cum își ridică membrele în aer şi cum își deschid gurile avide…
Refuz să mănânc şi mă așez din nou pe pat, alegând să-mi calmez din nou inima, capul, amintirile, trecutul, prezentul, durerea și singurătatea.
Trag cearșaful peste mine, îmi scot mâinile afară, mi le împreunez pe piept, îmi apropii picioarele și aștept să adorm.
Înainte ca somnul adânc să mă învăluie, înainte ca umbrele să plece, mă întreb cu insistență cine sunt.
Şi chiar înainte să adorm, găsesc răspunsul: Sunt un grăunte de nisip pe o plajă pustie.
Autor: L.M. Aria
