Atunci când trupa de jazz își întrerupse recitalul, chipurile tuturor celor prezenți în restaurantul Hotelului Pontchartrain se crispară, iar o doamnă chiar își scăpă paharul cu șampanie; delicata piesă de cristal se transformă numaidecât în cioburi, împrăștiindu-și prețioasa licoare pe podea. Din bucătărie se ivi cu promptitudine un chelner, care strânse resturile paharului și-i aduse un altul clientei.
În tot acest timp, oaspeții șușotiră între ei, aruncând priviri impacientate către ușă, iar în cele din urmă, un domn cam roșu în obraji ceru răspicat ca spectacolul să reînceapă. Comeseanul său îl trase de braț înapoi pe scaun, șoptindu-i cuvinte aspre, dar tot mai mulți meseni preluară solicitarea sa, dând uitării manierele impuse de locația elegantă. Muzicienii – șase bărbați de culoare îmbrăcați în frac – se grupaseră în centrul platformei, discutând aprins între ei, parcă surzi la agitația publicului.
Administratorul hotelului intră în salon și se grăbi către piedestal; văzându-l, muzicienii amuțiră, iar cel mai solid dintre ei, saxofonistul, păși în față.
– Ce se petrece? Contractul prevede un spectacol până în zori!
– Oamenii mei trebuie să răsufle, se scuză bărbatul. În plus, încă nu este miezul nopții, domnule Abrams.
Administratorul dădu din cap aprobator, însă gesticulă spre sală și adăugă:
– Înțeleg, dar cunoști situația! Nimeni nu vrea să riște…
Cei doi mai schimbară câteva cuvinte, apoi liderul trupei dădu semnalul, iar acordurile de jazz umplură din nou restaurantul. Cunoscuta melodie le aduse unora zâmbetul pe chipuri, în vreme ce alții pur și simplu răsuflară ușurați. Discuțiile zgomotoase nu conteneau, iar pe fundal o piesă se transforma lin în alta sub atenta supraveghere a administratorului.
Pentru Henry Walden, abia ajuns în locul de naștere al jazz-ului, atmosfera vioaie era o surpriză cu adevărat plăcută, care-l ajutase să dea uitării necazurile pricinuite de voiajul inopinat. Afaceristul nu mai cinase de unul singur de multă vreme, dar se simțea binevenit în mijlocul acelor oameni pasionați de muzică bună.
– Vă mai pot servi cu ceva? se interesă chelnerul, luând farfuria pe care se odihneau rămășitele unei fripturi.
– Nu, mulțumesc!
– Atunci vă urez ședere plăcută în continuare!
Zâmbetul chelnerului era forțat, amintindu-i lui Henry de propria sa ucenicie la firma tatălui său și de emoțiile care, la fel ca și pe tânărul de adineauri, îl copleșiseră adeseori.
Consultându-și ceasul, văzu că mai erau douăzeci de minute până la ora douăsprezece, iar întâlnirea cu asociații era programată la prânz în ziua următoare. Cum nu se putea odihni cu stomacul plin, decise să facă o scurtă plimbare. Peisajul fugitiv vazut pe drumul de la gară, format deopotrivă din clădiri moderne și case impunătoare îl intrigase, făcându-l să-și dorească să afle mai multe despre spiritul eclectic al orașului.
Își luă la revedere de la agitația restaurantului și păși afară în călduroasa noapte de martie. După câțiva pași, își scoase sacoul și și-l puse pe braț.
Spre încântarea sa, Henry descoperi curând Garden District, cu ale sale străzi împrejmuite de stejari maiestuoși, îndărătul cărora se puteau zări vile coloniale cu ferestre puternic luminate chiar și la acea oră înaintată. Încântat de schimbarea de peisaj, Henry se felicită că părăsise confortul biroului său din Boston pentru culorile Louisianei. Mai mult, luă în calcul și ideea de a-și prelungi șederea, după ce avea să încheie tranzacția, bineînțeles.
Calea-i fu tăiată de cinci indivizi în cămăși cadrilate ce-și cărau instrumentele spre o clădire cu un singur nivel. Sosirea lor fu primită cu ovații și câteva reproșuri de un grup de tineri. Din câte putu Henry înțelege atunci când se apropie, și aceștia, la fel ca și oaspeții restaurantului, erau nerăbdători să înceapă reprezentația.
– Da’ se petrece aici, nu glumă! exclamă Henry.
Afundându-și mâinile în buzunare, își continuă plimbarea și, după ce coti la dreapta, se pomeni la baza unei coline străbătută de o stradă șerpuitoare. Pe ambele laturi se găseau curți vaste, grădini luxuriante și locuințe împodobite cu arcade și piloni migălos sculptați, totul atât de diferit de lumea lui.
– Prytania Street, citi el de pe indicatorul cu margini dantelate.
Îmboldit de muzica dulce ce părea că insuflase viață fiecărei vile, Henry începu să urce trotuarul construit în trepte. Pe măsură ce înainta, alte ritmuri amețitoare se alăturau celor de dinainte, ceea ce-l făcu să creadă că nimerise în toiul vreunei sărbători locale.
Cum nu găsi nici țipenie în cale, făcu un exercițiu de imaginație pentru a-și ține de urât: începu să-și închipuie ce fel de om era cel ce deținea o anumită casă în funcție de aspectul acesteia.
Locuința aceea cu balconașul din fier forjat, de pildă. Apropiindu-se, reuși să vadă că varul căzuse de pe mari porțiuni și că balustradele erau năpădite de iederă. O piesă melancolică de jazz răsuna din singura încăpere luminată. Luând în calcul toate aceste detalii, Henry înclină să creadă că propriatatea aparținea cuiva în vârstă, prea copleșit de viață ca să mai poată reda căminului său strălucirea de altădată.
O alta, situată câteva străzi mai încolo, încă emana vapori proaspeți de vopsea, iar dintr-un stejar uriaș se ițea acoperișul unei căsuțe pentru copii. Cu siguranță cei mici fuseseră trimiși la vreo rudă pentru ca tinerii lor părinți să se poată delecta în voie alături de prieteni la un cocktail acompaniat de o trupă locală de jazz.
– Uite ceva nou, murmură Henry, scrutând o proprietate cufundată în întuneric.
Construcția se afla în stare bună, însă nu se vedea nicăieri nicio mișcare. Intrigat de acea oază de tăcere în mijocul petrecerii colective, se urcă pe fundația gardului și, ținând-se de barele acestuia, își lungi gâtul pentru a putea vedea mai bine ușa masivă, piscina în care se îmbăiau câteva broscuțe și balansoarul de pe care parcă tocmai se ridicase cineva. Cunoștințele sale în domeniul arhitecturii erau limitate, însă ar fi vrut să poată explora interiorul. Totul fusese recent amenajat, dar ceva îi dădea impresia de nelocuit.
Presupuse că următoarea vilă era a unui cuplu de vârstă mijlocie, care cândva avusese mulți copii, și, deși aceștia își făcuseră propriile cămine, casa părintească încă mai păstra neatinse camerele lor din timpul adolescenței.
Înțelegea prea bine acest obicei, el însuși îl practicase ani buni după ce unica lui fiică plecase la colegiu.
Observând banca din fier forjat din fața acestei case, Henry poposi acolo pentru câteva minute, trăgându-și sufletul. Bărbatul puse oboseala pe seama orei înaintate, dar și a muzicii asurzitoare ce se revărsa asupra-i de pretutindeni.
– Nu pot gândi în vacarmul ăsta! gemu el, masându-și fruntea.
Trompete, saxofoane, tobe, contrabasuri, clarinete și voci răgușite de atâta cântat se uneau într-un cor dizarmonios. Parcă fiecare locatar din Garden District participa într-o competiție sinistră, fiecare urmărind să-și scoată vecinii din minți. Henry distingea când și când, din hărmălaia generală, câte-un acord strident, dar care era rapid înghițit de altele, doar pentru a fi la rândul lor trase înapoi în anonimat. Era ca și când ar fi ascultat o creatură uriașă cu o mie de capete și cu tot atâtea conștiințe, care vociferau simultan, luptându-se pentru o supremație iluzorie.
Henry căută cu privirea hotelul, dar tot ce zări de jur împrejur erau străzi pustii, luminate din loc în loc. Grozav moment își alesese pentru a se rătăci!
Un tunet sublinie acest din urmă gând, iar Henry abia avu timp să se ridice, că ploaia își și abătu rafalele asupra orașului. Folosindu-și sacoul drept pelerină, Henry se roti către poarta din spatele său. Era nepoliticos să dea buzna peste oameni în toiul petrecerii, dar spera că înăuntru va găsi înțelegere și ajutor. Apăsă clanța și descoperi pe dată că poarta era ferecată; la fel și următoarea, probabil că și cele de pe partea opusă a străzii.
Henry nu mai înțelegea nimic, iar ropotul ploii îi zguduia timpanele. La ce bun să organizezi o serată muzicală dacă nu vrei să vină nimeni? Din când în când, fulgere brăzdau cerul, iar când tunetele se stingeau, trompetele acelea odioase își strigau dorul cu glasuri de alamă.
– E din ce în ce mai bine! șuieră Henry, constatând că apa îi pătrunsese în pantofi.
Ridicându-și privirea cu speranță o ultimă dată, văzu pe cineva cu o umbrelă apropiindu-se agale, afișând o seninătate uluitoare în mijlocul haosului. Henry se grăbi spre străin.
– Bună seara! Numele meu e Henry Walden. Primind un zâmbet drept răspuns, se simți încurajat să continue: Ai putea cumva să-mi spui…?
Bărbatul mai tânăr îi făcu semn că nu auzise, iar Henry își repetă cuvintele, iritat de faptul că trebuia să urle. Se înțeleseră mai mult prin semne, iar în cele din urmă Henry o porni pe urmele celui ce se prezentase drept Antoine-și-încă-ceva. Acesta îl conduse printr-un labirint de trotuare și alei până ce lăsară curțile somptuase și jazz-ul în urmă, spre ușurarea lui Henry. În cele din urmă, străinul descuie o poartă și-i făcu loc oaspetelui să intre în curtea întunecoasă, năpădită de lăstari și ierburi înalte, cu sugestia de a urma cărarea ce se întrezărea printre acestea până ce ajungea la punctul luminos din depărtare.
Henry se conformă și în scurtă vreme urcă pe veranda luminată de un felinar a unei case vechi. Odată aflați la adăpostul zidurilor, Antoine îl conduse pe un coridor întortocheat într-o încăpere spațioasă, înviorată de lemnele ce ardeau mocnit în șemineu.
– Mă ierți pentru dezordine, Henry, nu mă așteptam la oaspeți. Pot să-ți spun Henry, da?
– Sigur. Și te rog să nu-ți faci griji! Eu ar trebui să mă simt prost pentru că dau buzna așa.
Antoine îl contrazise cu un zâmbet și-l invită să ia loc. Henry își întinse sacoul pe spătarul fotoliului tapițat de lângă șemineu, apoi se așeză, încălzindu-și palmele langă flăcări.
Atenția îi fu distrasă de un clinchet, așadar privi în jur, căutându-i sursa; Antoine se afla în dreapta sa, căutând ceva într-un dulap. Cercetând mai departe, descoperi că întreaga încăpere era plină de obiecte de moblier desperecheate, probabil de mare valoare cândva. Judecând după tapetul azuriu scorojit, canapeaua pe jumătate acoperită de pânze de păianjen și tablourile ascunse în semi-umbră, încăperea fusese un salon somptuos, căzut pradă neglijenței.
Cum ajunsese un asemenea imobil în proprietatea lui Antoine? Putea să fie moștenire sau pur și simplu o proprietate părăsită unde tânărul își găsise adăpost.
Înainte să poată face și alte supoziții, Henry strănută zgomotos.
– Blestemată ploaie! murmură el, căutându-și batista.
– Uite, cred că asta o să te încălzească mai bine decât orice foc, spuse Antoine, oferindu-i un pahar umplut cu generozitate. E cel mai bun whiskey de prin părțile astea.
Băutura se dovedi demnă de acest titlu; aroma combinată de fructe și mirodenii îi poposi plăcut pe limbă după prima înghițitură, care sigur n-avea să fie și ultima, decise Henry.
Între timp, Antoine își trase mai aproape un scaun și sorbi din propriul său pahar, astfel oferindu-i lui Henry ocazia să-și studieze gazda în detaliu pentru prima oară. Avea în jur de douăzeci și cinci de ani, o constituție medie, păr castaniu care-i umbrea ochii de o nuanță deschisă. Purta haine simple, dar curate, și avea mâinile nemuncite; mâini de artist, poate.
– Ei bine, ce te aduce New Orleans, Henry? întrebă Antoine.
– O călătorie de afaceri, răspunse acesta vag, apoi adăugă: Dar spune-mi, te rog, ce e cu muzica asta de pretutindeni? E vreun eveniment special în seara asta?
– Se poate spune și așa, da. Vezi tu, jazzul a salvat multe vieți aici. Poate o va salva și pe a ta, cine știe? râse Antoine, apoi își goli paharul.
Henry încuviință din cap, nesigur dacă nu cumva ratase o aluzie. Mai luă o înghițitură, în vreme ce tânărul adăugă:
– Jazz-ul e mai mult decât muzică: e libertate, e revoltă. S-a născut din sânge și sudoare vărsate pe nedrept. În loc să răspundă la ură cu ură, vechii sclavi au creat artă, care, iată, le duce povestea mai departe!
Absorbit de propriile-i cuvinte, Antoine se aplecase către Henry, gesticulând aprins. Privindu-i chipul însuflețit, lui Henry i se păru că ochii acestuia se întunecaseră, pesemne din cauza jocului de lumini și umbre cauzate de foc.
– Asta mă fascinează la oameni: oricât de odioși ar fi, măcar unul la o mie are o fărâmă de ceva nobil în el.
– Mi se pare că ai o viziune prea pesimistă. Eu cred că orice persoană are trăsături nobile.
– Da? Și care ar fi trăsătura ta nobilă, Henry? Faptul că ești un bancher cinstit?
Lui Henry îi displăcu tonul lui batjocoritor, dar puse asta pe seama înflăcărării specifice vârstei și răspunse calm:
– Nu, nici pe departe, ci faptul că-mi iubesc familia mai mult decât orice. După o scurtă pauză, adăugă: De unde știi cu ce mă ocup?
– Am ghicit, ridică Antoine din umeri. Nu-ți place băutura? Abia te-ai atins de ea.
Henry începu să-l contrazică, dar observă că paharul, din care crezuse că băuse măcar jumătate, era aproape plin. Analizând situația, concluzionă că discuția îi distrăsese atenția de la whiskey, atâta tot.
– Dimpotrivă, e excelent! zise el și mai luă o înghițitură pentru a-și întări cuvintele. Dar tu? Ești muzician, să-nțeleg?
– Oh, nu. Eu sunt…
Antoine, până atunci atât de vivace, se lăsă pe spate, cu brațele sprijinite în poală. Se încruntă, murmurând ceva pentru sine, dar rămase altfel nemișcat, retrăgându-se într-un loc nevăzut, unde Henry nu-l putu ajunge nici atunci când îl strigă pe nume, îngrijorat.
– Ce ți s-a-ntâmplat?
Antoine ridică privirea de un verde intens și clipi de câteva ori, apoi, amintindu-și brusc de prezența celuilalt, se învioră din nou.
– Iartă-mă, mai pățesc așa uneori. Nu, eu nu cânt, dar îmi place să ascult. Apropo de asta, aș vrea să-ți aud părerea despre un disc, dacă nu te deranjează.
Înainte ca Henry să răspundă, Antoine deja se ridicase, iar o serie de zgomote dintr-un colț obscur al camerei îi dădu de veste că tânărul scotocea de zor prin sertare numai de el știute. Nu dură mult până ce acorduri vesele de pian umplură încăperea. Trompete i se alăturară, construind o melodie antrenantă, dar totodată armonioasă. Fără să-și dea seama, Henry începu să bată ritmul cu degetele pe genunchi. Ceva mai încolo, Antoine pocnea din degete și se legăna pe picioare dintr-o parte în alta, cuprins de fericire.
După câteva minute, piesa se termină, iar Antoine luă discul din gramofon și i-l arătă lui Henry.
– E Jelly Roll Morton. Ce zici? întrebă el, studiindu-și oaspetele cu grijă.
– Excepțional! răspunse Henry cu onestitate. Mare păcat că noi nu avem așa ceva acasă! Cred că și Edith – soția mea, adică – ar fi la fel de încântată. Îi place mult să danseze.
– Da? Atunci poți să iei discul cu tine, ți-l dăruiesc din tot sufletul.
Henry protestă, dar Antoine nici nu vru să audă.
– Dacă vreau să aud muzică, e suficient să deschid fereastra, explică el. De asta iubesc New Orleans-ul! E viu, e neobosit și plin de umbre. Orice e permis, fără urmări. Aici mă simt cu adevărat liber.
– Dar nu e permis chiar orice, nu-i așa? interveni Henry. Libertatea unuia trebuie să țină cont de libertatea vecinului său.
– Interesante cuvinte, mai ales spuse aici, în Sud, comentă Antoine cu malițiozitate.
Câteva șuvițe îi adumbreau fruntea, creând impresia că ochii își schimbaseră din nou culoarea într-un maroniu roșiatic. Atât atmosfera, cât și conversația luaseră o turnură neplăcută pentru Henry, care își uni palmele și rosti împăciuitor:
– Cred că ar trebui să plec, și așa am profitat prea mult de bunătatea ta. Dacă ai putea să-mi spui cum să ajung înapoi la Pontchartrain…
– Cum dorești. Dar mai bine ai lua umbrela mea, e posibil să mai plouă. Așteaptă un moment să văd unde am lăsat-o!
Când Antoine părăsi încăperea, Henry răsuflă ușurat. Cu siguranță era un tânăr pedant, aproape intimidant; Henry se întrebă într-o doară ce avea să se aleagă de el. Clătinând din cap, bărbatul sorbi ultima gură din băutura tare. Urmărind jocul flăcărilor, ochii începură a-l ustura, așa că și-i închise pentru o clipă numai, până Antoine avea să se-ntoarcă.
Henry tresări. Focul se stinsese de mult, iar ceasul iar ceasul său de mână arăta ora șase.
– Antoine? strigă el.
Niciun răspuns. În lumina difuză ce pătrundea prin ferestrele mătuite, încăperea era chiar mai dezolantă decât în ajun.
Henry încercă să se ridice, dar durerea cumplită de cap îl determină să renunțe pentru moment. Își trecu mâinile peste față, dar cotul său dărâmă paharul rămas pe cotiera fotoliului. Privind cioburile împrăștiate pe jos, un gând sordid îi încolți în minte: necunoscutul îi pusese ceva în băutură! Dezgustat, Henry își verifică buzunarele, în care își găsi portofelul neatins. Nu fusese jefuit și nici bruscat. Atunci?
Amintindu-și de întâlnirea de afaceri, părăsi casa numaidecât. Croindu-și drum printre ierburile bătrâne și mărăcini, se împiedică de ceva. Uitându-se îndărăt, observă că în pământ era înfipt un topor mare cât toate zilele, coada sa maronie confundându-se cu frunzele uscate. Blestemând, Henry se grăbi să iasă în stradă. Cu ajutorul unor trecători binevoitori, Henry ajunse la recepția hotelului douăzeci de minute mai târziu.
– Puteți verifica dacă am primit vreun mesaj de seara trecută? Numele meu este Henry Walden.
Recepționerul consultă fișele de pe birou, apoi se opri și-și drese vocea.
– Scuzați-mi indiscreția, domnule Walden, dar ați petrecut noaptea în oraș?
– Nu văd cum e asta treaba ta!
– Firește că nu, doar mă gândeam la siguranța dumneavoastră.
– Despre ce vorbești, pentru numele lui Dumnezeu?! exclamă Henry, ajuns la capătul răbdării.
Angajatul hotelului îi înmână cu insistență un ziar.
– Uitați aici, domnule. Nu-mi spuneți că nu știați!
Conform primei pagini, era vorba despre ediția din ziua precedentă a unei publicații locale. Titlul scris cu majuscule („UCIGAȘUL CU TOPORUL, ÎMPĂTIMIT AL JAZZ-ULUI? MESAJ ȘOCANT!”) i se întipări pe retină. Inima începu să-i bată cu putere în vreme ce parcurse articolul:
**
„A trecut aproape an de când locuitorii acestui oraș sunt terorizați de crimele cu sânge rece ale Ucigașului cu Toporul. Victimele sale, cinci până în prezent, își cer dreptate din mormânt și, totuși, autoritățile nu au reușit să-l aducă pe vinovat în fața justiției.
Totuși, în cursul nopții trecute, redacția noastră a primit un bilet în legătură cu aceste cazuri misterioase. În vreme ce nu putem fi siguri de autenticitatea sa, îl redăm în cele ce urmează:
Din Iad, 13 martie 1919
Către stimații locuitori ai New Orleans-ului,
Nu m-au prins niciodată și nici nu o vor face… Nu sunt om, ci un spirit, un demon din abisurile Iadului. Sunt ceea ce voi, locuitorii din New Orleans, numiți „Ucigașul cu toporul” după unealta pe care o folosesc.
Cu siguranță mă considerați o abominație, un criminal cu sânge rece – ceea ce sunt, fără urmă de îndoială -, însă aș putea fi mai rău decât atât. Dacă aș dori, v-aș putea vizita orașul în fiecare seară, curmând nenumărate vieți din lumea asta demnă de milă.
Acum, ca să trec totuși la subiect, la ora 12:15 (ora locală) în această seară de marți, mă voi afla din nou printre voi. Cum sunt un iubitor al muzicii, jur pe toți diavolii că voi cruța fiecare persoană în a cărei casă vor răsuna acorduri de jazz. De voi întâlni pe cineva care îmi nesocotește cuvintele, toporul meu se va scălda în sângele lui.
Consider că mesajul meu a fost suficient de clar, așadar mă voi retrage pentru moment. Sper că veți publica aceste rânduri și că ați înțeles faptul că sunt, fără tăgadă, cel mai malefic spirit care există și care a existat vreodată în toate lumile.
Ucigașul cu Toporul [1]
Iată, așadar, primul comunicat din partea monstrului care ne subțiază rândurile! Ziarul nostru și-a făcut datoria civică de a vă informa, dar rămâne la latitudinea fiecăruia dintre dumneavoastră dacă veți da ascultare scrisorii ori nu.
Am încercat să obținem mai multe informații în legătură cu acest mesaj, însă proveniența sa este incertă. Autoritățile ne sfătuiesc să sporim măsurile de protecție personală și să evităm ieșirile nocturne pe cât posibil. Se poate ca totul să nu fie decât o escrocherie pusă la cale de muzicienii care…”
**
Henry îndoi ziarul și-l puse, cu o mână tremurătoare, pe tejghea.
– Șeful poliției tocmai a comunicat că niciun incident nu a fost raportat noaptea trecută. Oricine ar fi, Ucigașul cu Toporul s-a ținut de cuvânt! Incredibil, nu-i așa? rosti recepționerul.
– Da, așa e, murmură Henry, simțind cum i se înmuiau genunchii.
Asta explica frenezia tuturor de a asculta jazz și de ce nu găsise nici țipenie de om pe stradă. Farsă ori nu, biletul criminalului băgase spaima în toată lumea, cu excepția tânărului care îl găzduise peste noapte. De ce nu pomenise nimic despre ce se întâmpla de fapt în oraș? Parcă spusese ceva foarte bizar la un moment dat, cum era…?
„Poate că jazz-ul îți va salva și ție viața, cine știe?”. Henry își aruncă din nou privirea pe ziar. Da, ucigașul spusese că va cruța pe toată lumea care asculta muzică. Asta înseamnă că Antoine știa totuși ceva. Sigur că știa despre Ucigașul cu…Henry înghiți în sec.
Ucigașul cu Toporul.
Antoine, melomanul cu replici bizare. Biletul scris în aceeași manieră laconică.
Era posibil să fie vorba de una și aceeași persoană?
– Nu păreți în apele dumneavoastră, domnule Walden. Doriți să chem medicul?
– Aș prefera să telefonezi la poliție. Cred că ar fi interesați să afle ce am de spus.
Henry se cufundă în cel mai apropiat fotoliu și acolo îl găsi echipajul trimis să răspundă solicitării. Strângând în palme un pahar plin cu gheață pentru a-și calma nervii zdruncinați, le relată povestea din noaptea trecută.
Cazul părea de-a dreptul bizar, poate chiar o farsă. De ce să închizi pe cineva în casă și să-l droghezi, apoi să-l lași să plece, dacă nu câștigi nimic de pe urma lui?
– Mai doriți să adăugați ceva, domnule Walden? îl întrebă căpitanul, având carnetul încă deschis în mănă.
– Ar mai fi ceva… Nu știu dacă ajută neapărat sau…Dar de dimineață, când am plecat, am zărit un topor masiv, chiar lângă ușă, dacă știți la ce mă refer. Un topor, repetă.
Căpitanul își îngustă ochii, dar Henry îi susținu privirea suspicioasă.
– Înțeleg, murmură omul legii, ridicându-se. Vom demara o anchetă pe baza spuselor dumneavoastră. Vă rog să nu părăsiți orașul, în caz că intervenția dumneaoastră va fi necesară.
Pe parcursul zilelor următoare, mai multe patrule au cercetat întregul Garden District și zonele adiacente. Henry li s-a alăturat, dar s-a dovedit aproape imposibil să reconstituie traseul haotic pe care-l urmase sub imperiul oboselii. Parcurgând străduțele care păreau identice, i se părea uneori că zărea câte-un reper, dar, de fiecare dată când simțea că se apropie de găsirea casei sufocată de vegetație, totul se năruia. Nimeni nu a reușit să identifice adresa și nici planurile orașului nu atestau existența acelei proprietăți. Mai mult decât atât, niciunul dintre locatarii zonei pe nume Antoine nu se potrivea profilului vag încropit de Henry și cu toții aveau alibi pentru seara respectivă.
În urma apelului către public, poliția a primit câteva pontui care nu conduseră către nimic. Ancheta a stagnat, iar dosarul a fost în cele din urmă clasat. Spre ușurarea tuturor, Ucigașul cu Toporul nu și-a mai făcut simțită prezența sub nicio formă. Florile s-au ofilit pe mormintele victimelor sale, iar în oraș viața a continuat pe ritm de jazz.
Cât despre Henry, acesta a părăsit New Orleans-ul la scurt timp după incident, însă a urmărit îndeaproape cazul, așteptând în van știrea prinderii ucigașului. Odată cu trecerea anilor, amintirile sale despre acea noapte ploioasă s-au estompat până în punctul în care ajunsese să creadă că totul fusese doar o coincidență nefericită.
Viața sa reintrase pe făgașul normal – sau așa crezu el, până la incidentul din primăvara anului 1923. Într-o seară de martie, majordomul îi aduse o cutie de dimensiuni medii care fusese lăsată la ușă de-un necunoscut. Deschizând-o, Henry se albi la față. Înăuntru se găseau discul cu Jelly Roll Morton și un bilet pe care scria „de la Antoine, fără resentimente”.
[1] Traducere aproximativă după biletul scris de presupusul Ucigaș cu Toporul, care a terorizat orașul New Orleans în perioada 1918-1919; mai multe detalii aici
Autor: M. Antohe
