Se strecură printre navetiști și boccele cu dexteritatea deprinsă prin obișnuință și nervii sfârâind sub piele din cauza agitației, până la trenul cu destinația Satu Mare unde urcă în vagonul pentru clasa a doua. Patru ani de navetă cu trezit devreme dimineața, cu mirosuri amestecate de haine neaerisite purtate de oameni, compartimente învechite și îndemnuri grobiene, o aduseseră în pragul saturației. Norocul ei, că de luna viitoare se muta la garsoniera cumpărată în oraș. Găsi un colț la fereastră, dosi rucsăcelul pe rastelul metalic de sus și se așeză înghițindu-și oftatul de ușurare. Își permise să se relaxeze după atâta alergătură ca să prindă regionalul în ultimele secunde. La scurt timp, o persoană planturoasă cu o mulțime de sacoșe grele se opri în dreptul ei pentru a ocupa locul alăturat. Icni, se opinti, potrivi bagajele la piciorul banchetei și se trânti pe locul liber, răsuflând iute. Zăcu nemișcată să se odihnească o secundă, două și apoi întoarse capul spre vecina de călătorie. Ochii căprui scânteietori o fixară cu stăruință curioasă. Zărit în treacăt, zâmbetul sigur afișat pe buzele pline ale ultimei sosite, i-a îndreptat tinerei gândul la persoanele puternice, sangvinice, genul acela optimist și energic. Întoarse capul spre fereastra murdară și trecu în revistă gara din Baia Mare, dispărând când garniturile trase de locomotivă, se puseră în mișcare în scrâșnete metalice sacadate. Prin geamurile întredeschise, căldura dimineții de vară vânturată de alunecarea convoiului metalic pe șine, o ademenea către dorul vacanțelor trecute și ispita aventurilor netrăite.
O atingere ușoară o smulse din gânduri și o determină să tresară.
– Nu te supăra, mergi la Satu Mare?
Întrebarea adresată cu delicatețe nătângă îi aduse un surâs involuntar. Cu toate astea, în ea se aprinseră pâlpâirile suspiciunii deoarece necunoscuții o stinghereau.
– De ce vreți să știți?
– Păi și eu cobor acolo și am sacoșe grele. Poate mă ajuți la coborâre.
Pâlpâirile avertizoare se stinseră. Nu fusese învățată să fie nepoliticoasă, sau să refuze o mână de ajutor. Evaluă sacoșele de la picioarele lor cu ochii de un albastru șocant. Voluminoase dar împreună le puteau face față.
– Sigur, vă ajut.
Zâmbetul energic se fisură anemic, apoi parcelă din nou fața arsă de soare, redându-i forma inițială. Femeia trecu palmele muncite peste obraji și fără pic de cochetărie pipăi părul negru strâns în coadă și prins la ceafă cu agrafe.
– Mă gândeam eu că ești fată bună, rostește cu ușurare că are cine s-o ajute. Avem două ore să ne liniștim și putem trage un pui de somn, veniră următoarele cuvinte. Se sprijini cu capul de tetiera incomodă, uzată și închise ochii.
Din una dintre gențile îndesate ale dolofanei cu fustă largă, venea un miros puternic de ceapă și brânză de oaie.
Parfumul suav dezertă din bluza dantelată a tinerei de la geam și cedă miasmelor destinate pieței. În compartiment, ceilalți indivizi pălăvrăgeau vrute și nevrute. Oprirea în stații accentua aglomerația din vagoane. Controlorul venea și pleca ghidat de stereotipii și disprețul față de călătorii dependenți de bilete și deplasări la distanță. Navetiști urcau sau coborau în stații, cadența roților de tren, comentariile, figurau în calendarul zilnic, dar tânăra învățase să le ignore. Judecata fetei, o îndemna să înece sunetele și tablourile terne ca să nu mucegăiască de plictiseală. Dincolo de ochi, sufletul ei scufundat în oceanele identităților ascunse și stigmatizat în istorii nescrise, cerceta sublime posibilități în seducătoarea lume a imaginației. Îi plăcea să viseze, să lase închipuirea s-o ia razna, iar orele petrecute stând degeaba în vagon, îi prilejuiau timpul necesar. Din cerneala plăsmuirilor, construia avatari ce stabileau limite unde alegerile se făceau fără ipocrizie sau omisiuni. Acolo nu existau priviri insistente și nici infirmități. Numai că în dimineața aceea, plonjonul în noianul reveriilor fericite, nu se contură. Persoana de lângă ea, se frământa pe locul ocupat, deranjând fără menajamente pe cei din jur. Durdulia, își dădu ochii peste cap și comentă:
– Uhhh, ce plictiseală când stai degeaba, pufni nemulțumită și se uită la domnișoara taciturnă de la geam.
– Suntem în tren, tanti, ce vrei? Normal că nu se întâmplă nimic. Așteptăm liniștiți să ajungem la destinație și basta, ripostă neîntrebat, pasagerul urcat la stația anterioară și așezat în fața mătușii dornice de conversații. De aceeași parte cu el, un domn în vârstă, picotea cu ochii închiși și capul sprijinit de geam.
– Poate să vorbim, propuse femeia cu vocea brusc revigorată. Timpul trece mai repede. Ești tânăr după cum se vede și probabil navetist, că n-ai bagaje.
– Navetist, așa e, confirmă rezonabil bărbatul. Păi începe mata, o îndemnă amuzat, strecurând uitături curioase și la duduița ce admira peisajul luminat de soarele dimineții și aparent pierdută în reverii. Se uitase și n-avea verighetă pe deget.
– Să încep ce?
– Să ne spui ceva interesant. Nu știu…
În secunda următoare, glasul i se curmă, căci mastodontul încetini brusc, iar șuieratul locomotivei anunța oprirea garniturilor de tren în mod abrupt. Oameni și catrafuse veniră unii peste alții, țipetele se amestecau cu bufniturile corpurilor în cădere și înjurăturile scuipau podelele. Bagaje așezate pe suporturile de sus, au aterizat, unele lovind capetele, umerii sau modelând nasurile pasagerilor în cădere. În final, răvășiți, după oprirea neașteptată, pătimiții începură să se ridice, să se adune și să-și recupereze boccelele. O tânără însărcinată gemea în timp ce era scoasă dintre scaune de binevoitori și începu să plângă speriată că se lovise tare. Se ținea de pântec cu amândouă mâinile.
– Vai de mine, copilul meu! se văita prelung. M-am lovit la burtă, o să pierd sarcina….
Câteva persoane în picioare, se apropiaseră de ea unii împinși de curiozitate, alții de milă.
– Stai întinsă pe banchetă, îi recomandă o doamnă între două vârste hotărâtă să intervină. Își îndreptă spinarea și cu capul înălțat strigă:
– Faceți loc. Are nevoie de aer. Vreun cadru medical, vreo moașă este pe aici?
Nu primi răspuns dar semenii bolboroseau dându-și cu părerea asupra cazului.
– Merg prin vagoanele celelalte să caut, poate găsesc pe cineva, se oferi mărinimos un june deșirat.
– Stai locului, o să vină mecanicul de locomotivă, sigur o să vină. Îl vom anunța de mămica bolnăvioară de aici, îl dăscăli mama acestuia, apelând la subterfugii materne. Întinse mâna și-și prinse fiul de braț să fie sigură că nu pleacă.
Nemulțumit de intervenția care-i submina bărbăția, juniorul își trase brațul puțin cam brusc.
– Mamă liniștește-te și ai grijă de geamantane, o povățui încruntat apoi se îndepărtă grăbit.
Doamna se execută dar chipul palid cu buze strânse luă o expresie ofensată. Cineva țistui din buze contrariat și comentă despre lipsa de empatie față de semeni, iar ecoul cuvintelor sale aduse aprobarea tăcută a celor din jur.
Tânăra de la geam își studie pantalonii roz prăfuiți. Scăpase ușor, alunecase din șezut și se sprijinise cu palmele de genunchii domnului din față, ajutându-l involuntar să nu cadă, căci el ațipise, imediat după ce trecuse controlorul.Vecina la fel, numai că aterizase peste sacoșe și capul i se proptise de pieptul bărbatului din față, ceea ce-l făcu pe acesta să râdă ulterior. O ajutase să se reașeze pe scaun și îi repoziționă sacoșele.
– Sunteți bine? se adresă femeilor grijuliu.
– Mulțumim, eu una sunt bine, murmură fata din colțul de la geam și se uită pentru prima oară cu oarecare interes la ceilalți.
– Mai bine de atât nici că se poate, declară și cealaltă, îmbrățișând din ochi, atmosfera răvășită declanșată de evenimentul neplăcut. S-a ales praful de ouăle din sacoșe…Băiete, puteam s-o pățesc, dacă nu erai, mulțam de ajutor!
– Unde ne aflăm? interveni domnul în vârstă, încă alertat și se așeză mai bine. Suntem între stații nu-i așa?
– Da, între Apa și Seini, cu câmpul în dreapta și pădurea în stânga, clarifică un ins mărunțel aflat în apropierea lor în picioare, auzindu-l. Vorbise cu glas tremurat și își pipăia cucuiul proaspăt de pe frunte.
– Da, ce s-o fi întâmplat oare? Băiete vrei un strop de apă? se adresă persoana în vârstă mărunțelului.
– Nu mulțumesc, am și eu apă. O să aflăm de ce ne-am oprit. Sigur o să aflăm…
– Vrei să stai? se oferi tânărul de pe banchetă. Ți-e rău?
– Nu, n-am nimic, doar un cucui. O să treacă. Mulțam, dar nu stau.
Vaietele femeii însărcinate se mai domoliseră și volumul vociferărilor odată spaima trecută, se amplifica, cei prezenți numărându-și sacoșele, cucuiele și căutând motivul staționării în câmp.
Un băiețel se potolise cu plânsul și aflat în brațele mamei înfuleca de zor dintr-un măr iar mama lui se uita îngrijorată deasupra capului copilului și din când în când pe geam.
– Vai de mine! sângerează se auzi speriată vocea persoanei de lângă însărcinata culcată pe banchetă și devenită tăcută între timp dar cu respirația sacadată.
– Nu te speria, o să fie bine! Imediat o să vină cu ambulanțele. O să fie bine, ai să vezi, nu mai plânge că-i faci rău copilului, o povățuia pe viitoarea mămică și o punea să bea în răstimpuri apă dintr-o sticlă de plastic.
Se uita spre ușă cu nerăbdare îngrijorată. Ținea pacienta de mână pentru îmbărbătare. În acel du-te-vino nu se găsea nimeni să vină cu soluții. Dădu din umeri necăjită și luă din cuier plasa din care scoase un prosop flaușat roz, nou nouț și-l aranjă în jurul bolnavei mai jos de talie. Eticheta de carton a prosopului atârna de un colț al acestuia. Câțiva bărbați mai sensibili, se retraseră neliniștiți de lipsa protocolului adecvat pentru bolnavă dar și stânjeniți de situația în sine. Se mișcară în partea opusă sau au preferat să coboare din tren pentru a culege informații.
Au apărut în final conductorul, transpirat și cu pupilele dilatate de anxiozitate, împreună cu controlorul de bilete.
– A căzut un copac pe șine și am fost nevoit să frânez de urgență, explică omul audienței prezente.
– Păi nu l-ai văzut din timp domle? se repezi arțăgos un individ. Uite, avem o gravidă gata să avorteze din cauza modului cum ai frânat.
– Copacul a căzut cu câteva minute în fața noastră, abia am apucat să frânez.
– Uite așa ne faceți să renunțăm la trenuri și să luăm autobuzele.
Mecanicul îl privi vexat, de parcă omul îi călcase proprietatea.
– A acționat bine, altfel locomotiva deraia și sărea de pe șine, sări în apărare controlorul de bilete.
– Și acum ce facem? se interesau unii călători.
– O să vină cu drezina să elibereze șinele. Am anunțat dispeceratul. Și echipaje medicale…
– Adică mai sunt răniți? Mulți? comentă mirată o femeie corpolentă.
– Păi nu mulți. Da sunt, dar nu grav…
– Partea proastă este că nu avem apă și cine știe cât o să ne țineți aici. O să ne deshidratăm, proroci un preot cu părul alb și-și făcu cruce de trei ori, imitat apoi de alții.
– Întârziem la muncă și pe unde mai avem treabă. Sigur o să plecăm de aici după două trei ore, remarcă preocupat un ins ce-și tot frământa șapca între degete.
– Asta este oameni buni, vă rugăm să înțelegeți și să stați liniștiți până se rezolvă problema, recomandă reprezentantul căilor ferate. Plecară în treaba lor, însoțiți de neîncrederea unora și vaga binecuvântare a altora.
Grupuri mici o porniră să bântuie pe afară sau să se redistribuie prin compartimente. Discuțiile s-au reluat ceva mai scăzute în tonalitate. Când și când câte unul se interesa îngrijorat de soarta pacientei însărcinate sau a celor loviți în cădere.
Au sosit și ambulanțele două la număr, oprite la șase minute distanță de locul cu pricina și de mers pe jos, iar brancardierii, medicii și asistenții medicali s-au canonit să ajungă la vagoane, înotând prin iarba înaltă și aproape uscată a câmpului. Au luat-o pe însărcinată pe targă, au pus plasturi la capete sparte, au îngrijit și luat răniți. Călători inimoși s-au oferit să ajute la transportul răniților spre ambulanțe. Echipajul operativ de intervenție de la căile ferate, venit cu drezina, a început să trebăluiască, tehnicienii îndemânându-se reciproc grăbiți să elibereze tronsonul de drum afectat. Corespondenți de la ziarele locale, suplimentau numărul curioșilor, făceau poze, puneau întrebări și luau de zor notițe. Întrebau de Planul Roșu de Intervenție dar lumea ridica din umeri a necunoaștere. Cineva aduse știrea că la un sfert de oră de mers pe jos, exista o fântână cu apă potabilă și patru persoane au luat-o într-acolo copleșite de sete. S-au intersectat cu cinci inși veniți de la Brigada Forestieră din care doi Investigatori ai Căilor Ferate și un polițist din localitatea Apa. Bărbații au discutat cu mecanicul de locomotivă, dar și cu cei de pe drezină și se șoptea despre anchetarea urgentă a cazului pentru că așa ordonase Ministrul Transporturilor, tunând și fulgerând. Specialiștii au evaluat starea balastului dintre șinele de oțel ca fiind bună și au descoperit uimiți tufe de ambrozie. S-a notat necesitatea erbicidării imediate a vegetației în exces și de îndepărtare a bălăriilor. Cei de la Forestieră au însemnat cei doi trei arbori de toaletizat sau de tăiat din apropierea șinelor unde căzuse infamul copac. Cu concluziile obținute, specialiștii au plecat cu aceeași grabă ca la sosire nu înainte de a îndemna la calm și răbdare pe cei câțiva gură cască adunați să-i ia la întrebări.
După două ore și treisprezece minute, trenul a fost pus în mișcare spre ușurarea tuturora.
Ședeau oamenii pe locurile plătite și se prefăceau că nu erau afectați de cele petrecute, pentru că fataliști din fire, posedau arta umorului care gâtuia vestita resemnare românească înnăscută.
Doamna plinuță imediat ce porniră, se lepădă de tăcere printr-un monolog interminabil:
– Am fost și eu cândva tinerică și frumușică așa ca tine, îi atrase atenția fetei cu pantalonii roz. Gândeam să dau la facultate, îmi plăcea geografia, dar ai mei m-au măritat devreme cu unul din satul Coruia, Gheorghe a Petroaiei. Cunoști satul? Nu? Să vii odată acolo, îi frumos tare. Dormi la mine, întrebi de Vetuța, toată lumea mă știe că fac cele mai bune plăpumi din puf. Am făcut și pruncilor de le-am dat zestre, că am două fete și un fecior. Fetele s-or măritat, stau în Sătmar, fecioru îi veterinar, stă cu mine, nu-i însurat. Amu, ce să zic, îi harnic tare, fete sunt destule, da io nu-s pretențioasă, nu ne trebuie fată cu zestre, facultate să aibă și el să fie mulțumit. Am și două nepoate, fudule nevoie mare. Îs mici, de grădiniță încă. Seamănă cu tații lor, dar una îi drăcoaică, toată-i măsa. Amu, mă duc la ele și la piața din oraș. Duc una alta de prin ogradă că am destule. De când o murit răposatu, bărbatu-meu, le fac singură pe toate. Pruncii cu meseriile lor. Au familii de ținut, îs domni de oraș acum… Ehhh, cam pe unde suntem?
Vetuța, încrucișă degetele în poală, întoarse capul spre geam și murmură:
– Mai avem cinci stații, o informă bărbatul din față, transpirat de căldură. Tricoul lui alb se umezise în zona gâtului și spre stern.
– Am bătut mult drumul ăsta, da m-o ajutat Dumnezeu și a fost bine de fiecare dată.
Tinerei îi venea să caște de atâta vorbărie. Strânse fălcile ca să ascundă pornirea și să nu fie considerată nepoliticoasă. În comparație cu pasagera obositor de volubilă, simțea lipsa de vigoare dată de căldura sufocantă din interior.
– No, așa stau treburile, reîncepu Vetuța cu glasul monoton. Lucrezi în oraș? se adresă iar fetei.
Fata aprobă din cap tăcută și fiind țintuită pe banchetă de privirea cercetătoare a celeilalte, se împurpură la față stânjenită. Privirile insistente și lipsa de discreție a oamenilor o deranjau.
– Da unde muncești?
– La Fabrica de Aragaze, la Planificare.
– Mi-ar plăcea o noră ca tine. Nu ești plăpândă și nici grasă. Nici nu prea vorbești…Cum te cheamă?
– Smaranda…
– Frumos nume, dar cam lung. În schimb, ai ochi frumoși. Am avut o vițică blândă cu ochi mari așa ca ai tăi. Am tăiat-o acum trei ani la botezul nepoatei ălei mici. Ești legată de cineva? Logodită adică?
Tânărul din apropiere amuzat și martor tăcut la dialogul anemic, lărgi ochii cu interes crescut.
– Nu, veni răspunsul fetei sec, încercând prin ton să descurajeze suita de interogări.
– Asta-i bine. Ia să-mi dai adresa și numele după ce coborâm. Îl trimit pe fecior la tine să vă cunoașteți. Poate se leagă ceva…
– Lăsați, nu-l deranjați, rosti glasul Smarandei ușor asprit și impacientat.
– Ba nu-i niciun deranj. Știu eu ce fac…
Tânăra se abținu să mai comenteze și roșie la față, întoarse ostentativ capul spre geam.
În următoarele minute, Vetuța descrise cum obține recolta cea mai bună de porumb și cum depozitează știuleții în pătul de pe un an pe altul.
– Statul folosește silozurile alea mari unde există ventilație bună, spuse tânărul ales de data asta pentru conversație de tanti Vetuța. Mata strângi pentru păsări și porci, n-ai nevoie de spațiu mare pentru depozitare, presupun. Dar din ce-i făcut?
– Pătulul? Din nuiele de carpen că-i mai rezistent.
– Eu sunt din Timiș, se băgă în discuție domnul în vârstă. La noi îi zice cotarcă sau porumbar.
– Porumbarul nu este un arbust? Că eu știu că face fructe rotunde mici, vineții. Porumbele le zicem, explică văduva doctă.
– Ba da, e și un arbust, dar oamenii folosesc tot felul de cuvinte, știți cum e, explică omul înălțând umerii.
– Mai demult, am cunoscut în tren un ins venit din partea de sus a Moldovei. Ne-am întrecut eu ardelean el moldovean care știe mai multe regionalisme. M-a blocat când mi-a zis o propoziție de n-am înțeles o iotă. A râs și mi-a explicat că se referea la agățarea toporului de grinda de sus de la intrarea în casă. Simpatic individul și cu umor…
– Moldovenii au umor, așa e, adeveri domnul de alături. Se uită pe geam și glăsui plăcut surprins:
– Intrăm în Satu Mare. Slavă Domnului!
Locomotiva încetini și intră în gară cu vechile pufnituri, unde se opri în scrâșnete metalice și aburi obosiți.
– No, bine că am ajuns! exclamă plinuța ridicându-se din șezut. Începu forfoteala din compartiment fiecare după bagaje și gata să se îndrepte spre ușă la coborâre.
Se urni și Smaranda cea tăcută din locul ei, își luă rucsacul și se uită întrebătoare la Vetuța-cu-zâmbet-electrizant.
– Pe care s-o iau?
– No, ia-o pe asta mai mică, și-i trântește fetei una dintre piesele de rezistență pentru piață. Ia-o înainte, vin și eu cu celelalte bagaje.
– Dați-mi mie alea mai grele se oferi tânărul. Vi le cobor eu.
– V-aș ajuta și eu dar am probleme cu oasele, se scuză domnul în vârstă și arătă spre plăsuța din mână. O zi bună vă urez!
Primi răspuns și urări de sănătate și se alinie lângă ceilalți pasageri în drum spre ieșire.
Resturi de mâncare, ambalaje diverse, pungi de semințe golite și sticle goale împodobeau cadrul într-un mod dezolant, dar nimeni nu păruse deranjat de murdărie și gunoaie. Mirosul greu de la toaleta mizeră, cu ușa rămasă larg deschisă, prosperă în tot spațiul posibil, vicios și înăbușitor. Muște mari bâzâiau fericite că aveau unde să-și depună ouăle și se repezeau la deșeurile menajere lăsate prin compartimente. Aerul stătut dinăuntru cu toate geamurile deschise amesteca miasma de transpirație a igienei precare, cu resturile de ambalaje pentru mâncare aruncate la întâmplare, cu mirosul țigărilor fumate lângă toaletă, izul inconfundabil al plușului uzat de pe banchete și cel dat de instalațiile vechi ale vagoanelor. Senzorii olfactivi umani insultați de asemenea emanații, se blocau singuri până dădeau de aer curat.
Tânărul omenos ajută la bagaje și le oferi mâna femeilor la coborâre. Ochii lui întârziară asupra tinerei cu părul castaniu și ochi incredibili. Îi zâmbi reținut dar plăcut.
– Băiete, mergi cu Dumnezeu! Mulțumim de ajutor, veni recunoștința din partea văduvei, ce-și tampona ușor fața încinsă de căldură cu o batistă umedă, imediat ce coborâseră la peron și se opriseră lângă o bancă la umbră.
– N-am făcut mare lucru, rosti modest. Bine că suntem sănătoși și din nou privirea îi fugi scurt la Smaranda. Păi, atunci la revedere și făcu un gest de rămas bun cu mâna. Se îndepărtă urmărit de cele două rămase pe loc cu bagajele grupate pe bancă.
Smaranda îndreptă ochii spre fosta vecină de compartiment și-i adresă un zâmbet politicos.
– O să fac și eu pași. Aveți nevoie de un taxi? Sunt multe bagaje și cam voluminoase.
Vetuța învălui tânăra pregătită să-și ia la revedere, într-o privire aproape solemnă.
– Drăguțo, mulțumesc de ajutor! Împreună cu tonul binevoitor răzbătuse și scânteia milei. Stau aici și aștept să vină unul dintre gineri să mă ia cu mașina, adaugă mătușa.
Fata își menținu zâmbetul complezent și rosti afabilă.
– Înseamnă că veți fi pe mâini bune. Vă las să-l așteptați. O zi frumoasă în continuare și să sperăm, fără alte peripeții.
Vetuța îi mângâie obrazul cu duioșenie și o lăsă se plece în drumul ei.
În urmă, zâmbetul văduvei se diluă în tristețe și privirea o însoți compătimitoare pe frumoasa Smaranda, văzând-o șchiopătând accentuat, din cauza unui picior mai scurt decât celălalt, pesemne defect din naștere. Dădu din cap impresionată. Nu observase cusurul fetei decât la coborârea lor din vagon și murmură pentru sine:
– Păcat de ea, că-i frumoasă. Să te ajute Dumnezeu copilă, poate s-o îndura unul și te-o lua de nevastă…
Autor: Monica Dimitriu
