Compromis

7 mins read

 Am închis ochii pentru două secunde când ea, soția mea, luase hotărârea să divorțăm, și la fel am făcut și acum, când degetele mele au strâns puternic pixul între degete și au trasat câteva linii frânte pe o coala albă, mâzgălită anapoda cu câteva însemnări prostești ce ar fi vrut să rezume prea sec că dragostea mea pentru ea luase într-un final sfârșit.

Dar ce amăgitor! Eu nu simțeam o detașare și nu eram pregătit pentru un asemenea deznodământ, în care ea, pur și simplu, nu mai făcea parte din viața mea. Nu puteam concepe că respectivul contract pe care tocmai îl semnasem pusese capăt definitiv și iremediabil căsniciei noastre.

Așa că după ce-am semnat cu sufletul îndoit, am ridicat calm cele câteva foi și i le-am întins, lăsând pixul ușor jos, cât să-mi reiau doza de curaj ca să înfrunt situația. Însă durerea ce încă îmi scălda pieptul ca niște valuri radiante de amărăciune m-au făcut să înghit în sec și să plec privirea când ea a smuls străfulgerător de repede actele și m-a lăsat cu mâna întinsă.

Am făcut un pas în spate și m-am proptit de biroul de alături încercând să-mi dau seama cum de s-a ajuns aici și de ce acum. Relația noastră începuse cu trei ani în urmă, iar căsătoria succedase după doi și jumătate, eveniment pe care ea nu-l tratase cu fericirea cuvenită și nici mai târziu ea nu mai revenise la femeie de odinioară. Nu mai zâmbea atunci când îi ieșeam în cale și nu-i mai licăreau nici ochii de emoție, la fel cum și brațele nu-i mai tânjeau să mă cuprindă.

Stăteam așa, debusolat și îmi aduceam aminte de o mică încercare de-a o recuceri din urmă cu o lună. Era weekend, iar amândoi eram liberi și aveam toată plaja însorită doar a noastră. Mă trezisem înaintea ei și, privindu-i chipul radiant așezat pe perna albă de alături, îmi venise ideea de a-i face o surpriză. Și nu durase mult să mă hotărăsc, căci fugisem la prima florărie pe care o găsisem deschisă să-i cumpăr cel mai mare buchet de trandafiri galbeni pe care puteam să-l car cu mâinile goale; iubea acea culoare. Când am ajuns acasă, ea era în bucătărie, pregătea micul dejun. Emoționat, i-am arătat florile, pregătindu-mă în sinea mea măcar pentru un zâmbet pueril, suficient cât să-mi dea de înțeles că mai ținea la mine. Dar s-a uitat în scârbă, întâi la mine, apoi la ce aveam în brațe și nu a scos nicio amărâtă de silabă. Și-a continuat treaba. Mai târziu, îi propusesem să mergem la plimbare, să căutăm cochilii goale de melci sau scoici împrăștiate prin pietrișul de lângă stânci; știam că și asta îi plăcea. În primul an de relație, devenise o obișnuință. Dar mă refuzase fără prea multe argumente, scuzându-se că e obosită. Peste câteva ore, neanunțați, părinții acesteia ne băteau ușă. Soția mea se schimbase la față. Nu mai era tristă, nu mai părea plictisită, se înviorase cu totul. În toată ziua aceea avusesem parte numai de indiferență, iar seara mă prinsese singur în casă. Ea plecase în oraș să cineze împreună cu ai ei. Dar am trecut și peste asta. O iubeam prea mult ca să nu o las să fie fericită, doar pentru că mă evita. Ziua următoare, situația se prezenta identic. Au vorbit, au râs, iubita mea părea chiar foarte energică și jovială, însă pentru mine tot nu-și găsise timp sau energie. La două ore după plecarea lor, mi-a cerut divorțul. Nici măcar n-a încercat să se justifice, era decisă. Cum o refuzam, sleit după atâtea încercări de-a o face să vorbească, a început să plângă. Așa am acceptat.

De ce-ai făcut asta, Jane? aș fi vrut să o întreb când ea, pe neașteptate, s-a rotit pe călcâie și a dat să plece, dar nu am schițat decât atât:

— Jane! iar ea fără ca măcar să tresară a ieșit și m-a lăsat pustiu atât pe dinăuntru cât și pe dinafară.

După douăzeci de minute, în care am stat în aceeași poziție cu ochii fixați pe mânerul ușii, m-am clintit din loc și am părăsit încăperea cu cel mai groaznic sentiment de neliniște și ură îndreptat spre propria-mi persoană. Eu trebuia să fiu de vină, dar nimic din comportamentul sau atitudinea mea nu-mi sugera motivul.

Am luat-o încet la vale pe bulevardul ce ducea spre faleză și mi-am îndesat robotic mâinile în buzunarele pantalonilor. Urmăream soarele ce apunea încetișor și de care păream să mă apropii odată cu marea ce se lărgea înaintea mea și devenea din ce în ce mai prezentă. Vântul adia ușor, pescărușii dădeau târcoale năvalnic peste întreaga stațiune și cârâiau vioi, cu intensitate, scăldându-și penele atât de albe în valurile calde și călduroase ale mării.

M-am așezat pe nisipul ud, pe linia spumoasă a țărmului și mi-am scos pantofii. Nu mai era nimeni, iar curând, liniștea datorată unei nopți senine îmi adâncea drama pe care-o trăiam, astfel că nu mai puteam sta nici acolo liniștit, privind în gol la un peisaj ce nu făcea altceva decât să-mi inducă o stare de iritare și disconfort acid.

Am întins mână și am luat un pumn de nisip căruia i-am dat drumul să curgă încetișor asemenea unei clepsidre, apoi m-am ridicat și am luat-o spre casă.

Am deschis ușa apartamentului nehotărât, încă auzind pescărușii și vuietul apei, și m-am întins pe pat așa cum eram, ud, încărcat de nisip și cu picioarele goale. Am zăcut parcă inconștient, poate un minut, zece sau mai multe până ce o dorință arzătoare necunoscută a început să-mi ardă pieptul, oprindu-mi respirația. Asta m-a împins să ies pe terasă și să-mi pierd atenția prin negrul ce învăluia un orizont tremurător, prea sinistru ca să pot sta ca un simplu privitor pe marginea prăpastiei. M-am urcat pe balustradă și am simțit adrenalina invadându-mi sângele. Mă tot chinuiam să-mi țin echilibrul, de parcă nu eram sigur de ceea ce îmi plănuisem. Aveam impresia că pierdusem ore, stând așa, într-o agonie promițătoare cu toate simțurile vii. Dar apoi mi-am dat seama că nu trecuseră ore, ci doar câteva minute sau poate secunde, în care timpul se învoise să-mi acorde un răgaz pentru a lua o decizie. Și o luasem. În sfârșit o făcusem, și cumva, inexplicabil, mă simțeam liber.

M-am aplecat puțin și am simțit aerul cum îmi mângâie fața și cum îmi trece prin părul scurt și negru. Parcă alergam pe un câmp deschis, cu tălpile fierbinți prin iarba verde și deasă, plină de rouă. Și da, mi-am desprins o mână și am fluturat-o vesel pe deasupra. Apoi am retras-o și pe cealaltă, știind că eram gata.

— Luis, Dumnezeule! am auzit deodată în spate și am tresărit puternic, gata să-mi iau zborul. Ce faci acolo? Vrei să te omori? Dumnezeule!

M-am dat jos și am făcut câțiva pași în față, rușinat că mă prinsese așa într-un moment de slăbiciune, tocmai ea, Jane. Nu pricepeam probabilitatea ca în miez de noapte fosta mea soție să îmi treacă pragul.

I-am privit trupul plăpând îmbrăcat într-o rochie ușoară, părul buclat și negru, ochii mari și îngrijorați. Mă întrebam dacă această spaimă ce se citea pe chipul ei frumos și trandafiriu era pentru mine. Nu eram sigur, tot ce știam era un singur lucru, că aveam nevoie de aer. Mă sufocam în prezența ei.

— Ai… ai venit? am murmurat pe un ton șovăitor, într-o oarecare măsură, așteptându-mă ca ea să-și fi dat seama că încă o iubeam și că nimic nu se schimbase chiar dacă legal nu ne mai aparțineam unul altuia.

Dar m-am întristat și mai tare, conștientizând că nu mai avea rost întrebarea. I-am văzut pumnul strâns pe lângă corp. Știam, așa că am închis ochii și am întins palma.

— Poți să mi-l dai, ești liberă, știi asta, am asigurat-o pe o voce blândă.

Era inelul inscripționat cu cel mai sincer te iubesc pe care îl simțisem vreodată.

Ea s-a apropiat stânjenită, cum nu o mai văzusem, și a trecut pe lângă mine, sprijinindu-se de balustradă. Am oftat și m-am rotit pe călcâie, iar ea mi-a șoptit:

— Te iubesc, Luis! N-am încetat niciodată. Te rog…, dacă se poate, te rog să mă ierți. Nu mai am mult.

Am simțit cum acel câmp se surpă sub mine, înghițindu-mă. Eram blocat, incapabil să reacționez în vreun fel. Stăteam drept, cu fața către ea, privind într-un gol vertiginos de macabru.

Am făcut un pas, mecanic, solitar, și am văzut-o. Se scurgea pe picioare, cădea. Chiar în fața mea.

Inima începuse să-mi bată răvășitor de repede, iar tot ceea ce puteam desluși prin ochii tulburi de lacrimi era doar trupul ei ce zăcea lângă mine pe gresia înfiorător de rece.

Când a sosit echipa de salvare, nu știu cum și ce anume am vorbit. Parcă totul mi se ștersese din memorie. Probabil că nici numele nu mi-l pronunțasem cum trebuie; plângeam îndeajuns de tare cât să-mi înăbuș cuvintele din ce în ce mai mult.

Autor: Alexandra Bratu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Latest from Blog

Casa zânelor

Raya era cea mai frumoasă și mai delicată dintre zâne, iar din această cauză, celelalte o…

Daniel Keyes

Nașterea și Tinerețea (1927-2014): Daniel Keyes s-a născut pe 9 august 1927 în New York City,…

Melodia Morții

Era, de departe, cel mai bizar și mai sângeros caz la care lucrase vreodată. Lt. Igwe…

Lev Tolstoi

Nașterea și Educația: Lev Tolstoi s-a născut pe 9 septembrie 1828, în familia nobiliară Tolstoi, la…

About

Revista Ink Story este un proiect de promovare a lecturii, al editurii Ink Story. Vom publica proză scurtă, toate genurile, poezie, dar și articole de biografie, interviuri, evenimente, obiective turistice culturale etc.

Newsletter