Pe scriitorul Hemingway, l-am descoperit în adolescență începând cu cartea sa de debut Fiesta.
Povestită în două cuvinte, cartea surprinde reîntâlnirea unui grup de amici în Spania pentru a participa la Fiesta San Fermin și coride. Personajele încearcă să se regăsească după traumele primului război mondial, suferă, iubesc, se distrează și își poartă fiecare crucea propriului destin.
Romanul devenise asemenea unei cărți a cărților, la care apelam în acei ani cuminți și ordonați din motive de relaxare și amuzament. Mi-am amintit despre acest intermezzo din cauza altuia trăit în urmă cu cinci ani, pe la începutul lunii iulie, mai exact șase iulie. Țin minte data, tocmai datorită contextului de atunci.
Eram într-un avion pe ruta București-München. Avionul a atins altitudinea de croazieră, noi pasagerii cu centurile de siguranță, ne-am ghemuit pe scaune și am ațipit din cauza orelor dimineții.
Moțăiam cu capul sprijinit pe tetieră când s-a stârnit vibrația. Am deschis ochii alarmată. Ni s-a spus, că treceam printr-o zonă turbulentă, nu era un lucru ieșit din comun, dar peste puțin timp, ne-au scuturat trepidațiile puternice și prin hublou, vedeam aripa avionului, balansându-se gata să se rupă. În acele clipe, mi-am dorit să mă aflu în siguranță cu picioarele pe sol, nu pe lună sau Marte, nu să descopăr Shambala, doream pur și simplu să calc pe solul patriei, ocazie binevenită să-mi demonstrez patriotismul aflat în stare de criogenie.
O senzație alarmantă că scaunul de sub turul meu era gata să o ia în picaj cu avionul s-a abătut asupra mea. Un sentiment de panică, însoțit de transpirații reci, țiuitul din urechi și o tulburare negativă, au devenit reacții necontrolate ce m-au năpădit instant. A fost incredibil de terifiant! N-aveam vreme să gândesc, anxietățile din stare latentă se activau una câte una. Împreună cu zgâlțâiturile trăite de toți pasagerii deveniți isterici și bălăria aceea oribilă numită spaimă, a cărei rădăcini ne copleșea mintea tuturora. Din bucătăria cu dulapuri încorporate s-a auzit un zgomot de pahare sparte și tacâmuri împrăștiate. Botul avionului plonja în neant și zumzetul constant al motoarelor se transformase într-o huruială neliniștitoare. Simptomele mi se adunau și se concentrau în plămâni și stomac. Nu puteam respira, uram pelicula neplăcută de sudoare de pe spate, îmi venea să vomit. În primă fază. Pe urmă…
Pe urmă nu mai știu la ce altitudine am pierdut controlul și gândeam că voi leșina. Mi-am asumat starea și cu grație, fără grație, am făcut-o.
M-am dezmeticit când un necunoscut mă zgâlțâia de braț. Am deschis ochii.
– N-ai văzut mașina? Știi, aș zice că ai avut noroc chior.
Ochii mei au înregistrat strada îngustă, clădiri cu amprentă gotică și bărbatul în pantaloni la dungă și cămașă cu mânecă lungă privindu-mă stăruitor. Mă ținea de braț protector. Intervenția terminată, salvatorul și-a îndreptat ținuta cu conștiința demnității satisfăcute, pesemne.
Am avut o dorință aproape incontrolabilă de a țipa. Un țipăt visceral născut din starea de șoc și o probabilă eșuare psihică. N-am făcut-o. Înăuntrul meu urlam, în afară eram încremenită.
Un taxi rula în viteză dispărând pe stradă sub privirile noastre.
– Scuze, am reușit să bolborosesc, pentru că pe moment nu-mi știam nici măcar numele.
Ne-au depășit un bărbat brunet, cu pantaloni albi, vestă verde și beretă roșie ce se ținea de mână cu o tânără oacheșă, cu fustă roșie, cămașă albă, vestă neagră și năframă în ton cu cămașa. Toată mândria acumulată în ani se revărsa în comportament și modul cum își purtau costumele. În spatele lor au urmat doi băiețandrii cu uniforme militare de paradă: basc alb, pantaloni roșii și haină gri. Imaginile înregistrate pe retina mea exprimau uimire.
– Vino sub copertina aia și individul m-a tras într-o zonă retrasă de lângă trotuarul prevăzut cu garduri de protecție.
Cu coada ochiului l-am văzut urmărindu-mă cum colectez imagine după imagine așteptând răbdător reacția mea. Mă tot uitam la trotuarul mărginit de gard și s-a oferit amabil să clarifice:
– Gardurile sunt pentru mâine, vor da drumul taurilor pe străzi.
Pașii șovăitori, trupul încordat și vederea neîncrezătoare, îmi trădau starea de spirit. Mă întrebam, unde naiba eram, de unde venea mirosul pregnant de usturoi și condimente tari din aer, amestecate cu căldura toropitoare resimțită prin fiecare por al pielii și ce treabă aveau taurii cu străzile destinate mașinilor? Cu speranță răbdătoare așteptam logica să intre în acțiune. Dezorientată mă bâțâiam de pe un picior pe altul ca un cățel surprins cu papucul pe jumătate mâncat, în bot.
Năvalnice întrebările nu-mi dădeau pace. Ce se întâmplase cu avionul în picaj? Cu pasagerii, cu mine?
Salvatorul m-a scos din hățișul gândurilor, sătul de bună seamă să aștepte lângă o persoană paralizată în tăcere.
– Ai venit la Fiesta nu?
Fiesta? Omul vorbea despre Fiesta San Fermin? Pamplona anului…? Am pălit.
Poate mă lovise damblaua, poate sufeream de Alzaheimer, sau intrasem în paginile unui roman, îmi trăsni prin minte. Era posibil, dar numai în seriale, cărți sau imaginație…Am zărit de cealaltă parte a străzii un banner agățat pe stâlpi. În spaniolă, câteva cuvinte făceau legătura cu o Fiesta și anul dem grație… 1929. Și localurile cu mese pregătite să-și primească oaspeții. Chelneri plictisiți, curățau spațiile pentru servit și uneori se opreau să converseze. Scurt, rostogolind cuvintele într-o spaniolă ciudată.
Mi-era și frică să gândesc că de vorbit îmi cam pierise vocea, pentru că mă temeam să nu scot vreo aberație pe gură și omul s-o ia la sănătoasa. Clar, aveam nevoie să-l știu lângă mine, ca o marjă de siguranță și să îndepărteze spectrele ce-mi bântuiau mintea.
M-am răsucit spre el și ochii i-au scormonit chipul.
Mă fixa cu o uitătură adâncă, iscoditoare unde se amestecau solicitudinea și așteptarea dar și un soi de suferință bine mascată într-o duritate specific masculină dacă mă luam după expresia feței.
– Cui trebuie să-i mulțumesc că nu m-a făcut terci taxiul?
– Jake Barnes. Te cunosc. Și-a îndreptat ținuta și înainte de a mai rosti ceva, a inspirat adânc.
– M-ai făcut să trec prin clipe crâncene de câte ori ai reluat cartea la citit. Am suferit de tot atâtea ori…
Ca și amicul Sisif… Jake tăcutul, introvertitul vorbea despre sine. În carte jurnalistul american nu o face, suferă în tăcere. Ascultă, observă și îndură. Un zid s-a fisurat în mintea mea. Urechile îmi țiuiau.
– Milioane de oameni citesc romanul, l-au citit sau o să-l citească. În schimb, mă culpabilizezi pe mine. N-are logică…
– Ba are. Pentru că ai altfel de impact asupra cărții, ești singura care s-a strecurat aici și noi știam că va sosi ziua asta.
Și iată-mă personajul negativ, sursa suferințelor reluate cu fiecare lecturare de eroii romanului.
Viziunea mea asupra cărții, era percepută pesemne, ca o pledoarie a fuziunilor emoționale unde până și trupurile vorbesc. Bănuiala o dată ivită, perplexitatea mi-a strâns gâtul. Am ridicat mâna și am tatonat ușor spațiul de sub bărbie spre zona arterei carotide, unde pulsul galopa haotic. Am apăsat locul cu două degete în încercarea inutilă de a ostoi frecvența cardiacă mărită. N-am reușit. Oricum era o idee prostească.
– Prietenii, nu trebuie să te întâlnești cu ei? m-am interesat ca să-mi confirm amănunte descrise în roman.
A săltat umerii fără să fie mirat de întrebare.
– Apar într-o jumătate de oră, ne întâlnim la cafenea. Bei ceva?
Trebuia să mă adaptez la viața boemă a acestor oameni dornici să uite efectele războiului, gândeam la vremea aceea. Aterizasem în 1929, o călătorie în timp, asemenea atâtor gânduri exprimate verbal sau în scris de mulți vizionari din toate vremurile. Eram sătulă de clișee dar nu și de inedit. Trăiam o întâmplare suspect de bizară, imposibil de explicat. Tocmai din acest motiv, a încolțit în mine o vanitate măgulitoare, incitantă și absurdă în egală măsură.
I-am răspuns lui Jake, bărbatul îndrăgostit „din când în când și cumplit de multă vremeײ de lady Brett Ashley, fosta infirmieră din perioada spitalizării protagonistului.
– Sigur, n-ar strica.
Stai să vezi ce valuri de băutură urmează de aici înainte, m-a cutreierat gândul năstrușnic. Specific că după ce citești Fiesta, imposibil să nu te apuci de băut.
Am intrat în localul din spatele nostru și am băut două lichioruri diluate cu apă minerală. Oribile la gust. Am încercat să nu mă strâmb.
– Ți-ar prinde bine încă unul, spune Jake. Ești cam albă la față.
Îngrijorarea exprimată cu vocea rațiunii depășea puțin barierele convenționale și recunosc îmi pica extrem de bine.
Prietenii și-au făcut apariția la al doilea rând din amestecul drăcesc.
Lady Brett Ashley, frumoasă foc, m-a inspectat din mers și s-a uitat la Jake.
– Ai început-o devreme…
Nu era vorba de infirmitatea căpătată pe front în primul război mondial ce-l transformase într-un specimen emasculat, sau prezența mea care stârnea vagă neliniște. Încerca să-l protejeze pe Jake, de sine sau cel puțin năzuia s-o facă. Lady Brett, era consumatoare de intenții bune, de bărbați și alcool. Modul ei excentric de a-și anestezia suferința din dragoste.
M-am uitat la nasul turtit a lui Robert Cohn, aranjat frumos în urma boxului practicat în tinerețe exact cum îl descrisese Hemingway în romanul său, dar n-am zărit-o pe Frances prietena lipită de el ca lipiciul de scrisoare. Scriitorul, divorțat și nesigur căuta reazemul în cine putea.
– Mike, n-a venit? s-a interesat Jake de insul care afirmase că dăduse faliment „în două feluri:mai întâi treptat și pe urmă dintr-o datăײ.
– Viitorul meu soț scrie scrisori la hotel.
– Vrea să spună că de fapt e mort de beat, a comentat Bill tovarășul de arme din război a lui Jake, sosit cu trupa.
Începeam să mă amuz, era simpatic să fiu cu protagoniștii unui roman în miezul acțiunii, sau lichiorul își adusese obolul și atmosfera de sărbătoare înaintea fiestei îmi urcase gărgăuni la cap. În rest, trăiam sub dinamica impresiilor existente.
Ulterior a apărut și Mike nu foarte treaz dar pus pe glume. Pe seama lui Robert mai ales.
Ca de obicei, s-a băut, s-a mâncat și iar s-a băut pe tot parcursul dimineții.
Robert o curta pe lady Brett cu ardoare și-l agasa pe Mike, Bill făcea front comun cu Jake și peste toate se instalase o atmosferă de sărbătoare.
– Mi-ar plăcea să vizitez Pamplona, dacă tot sunt prin preajmă, am spus cu voce tare.
– E stupid ce zici, fiesta este mai importantă, remarcase Mike englezul falit și a făcut semn pentru încă un rând de băuturi. Să bei este ceva mistic, adăugase strâmbându-se comic la mine.
– Jake, ar putea să-ți ofere un tur prin apropiere, dar nu în romanul nostru, nu-i așa dragule?
– Șapte zile o să sărbătorim, o să ne fiestăm întruna, anunțase americanul.
– Nu-ți place fiesta? Atunci n-ai ce căuta printre noi, m-a avertizat Robert.
– Îi plac lucrurile previzibile, speculă Brett și mi-a făcut cu ochiul.
Oare, despre asta este vorba? Teama de a păși pe margine, teama de necunoscut? m-a străfulgerat întrebarea fără să am timp s-o decantez date fiind împrejurările. Aveam nevoie urgent de aer. Mă sufoca o teamă nedefinită.
– O să vizitez catedrala Santa Maria, declar și îmi salt șezutul de pe scaun.
– Vin cu tine, intervine Robert, fac mișcare.
După figură era abătut pentru că frumoasa englezoaică nu-l băga în seamă.
– Du-o la mănăstirea Leyre și închide-o între ziduri până se termină distracția cu taurii, a sugerat Bill cu ironie vinificată. Se poate dormi într-o atmosferă gotică, vezi cripta, biserica, participi la slujbele călugărilor benedictini și-i tragi cu Doamne ajută.
– Nu te știam catolic, se mirase Jake.
– Taurii și cu mine suntem profund catolici, exclamase acesta.
M-am uitat la Robert să văd dacă era dispus să mă însoțească sau aruncase două vorbe din politețe.
Am pornit amândoi spre ieșire.
Biserica era aproape și în cinci minute am intrat în imensul edificiu. După căldura de afară, ne-a întâmpinat o răcoare binefăcătoare.
Am pășit încet înaintând printre rândurile de scaune și mirosul lumânărilor aprinse ne-a inundat nările. Sculptura cu Fecioara Maria ținând pruncul Iisus, este gătită cu haine cu fir de aur și argint. Sub impresia momentului arata pompos. Cred.
Robert a stat aproape să-mi traducă din spaniolă toate înscrisurile ce însoțeau picturile și statuile. Am admirat mormântul unora dintre regii Navarrei, multă artă și tonuri de alabastru. Tonică imagine. Să tot mori și să te odihnești pentru vecie în astfel de sarcofage. La plecare, am cumpărat o brățărică croșetată, drăgălașă cu o cruce minusculă catolică. De fapt, mi-a plătit-o Robert, a fost plăcerea lui să mi-o ofere, un mic suvenir din Pamplona.
Am ieșit în soare, am luat-o spre parc, apoi în lungul fortificațiilor.
Nu prea vorbeam, dar am simțit că avea ceva pe limbă.
– Ok. Spune-mi ce te apasă?
– Hemingway m-a făcut să par un prost.
– Ba te-a făcut scriitor, îl contrazic. Ai succes…
– A fost la trecut. Niciunul nu suntem fericiți în cartea asta…
Și în realitate la fel, m-am gândit, nu ne dăm seama că suntem fericiți decât după ce trece și nu în timp ce…
– Da, dar sunteți celebrii, îi amintesc.
– Poți schimba lucrurile? În carte vreau să spun.
Pusese un fir de speranță în voce. Îmi părea rău, dar trebuia să dezamăgesc omul și așa influențabil și cu multe complexe în cârcă.
– Nu pot și n-aș vrea s-o fac, chiar dacă aș avea puteri miraculoase!
– Atunci de ce naiba ești aici?
Așteptarea lui disperată luase sfârșit.
Chiar! Ce căutam în grupul flamboaiant a lui Hemingway? Pe cine doream să păcălesc sau cine mă păcălea pe mine? În ce realitate virtuală trăiam?
Am dat din cap frustrată.
– Nu știu să-ți spun.
– Ăsta nu-i răspuns, se îmbufnase, pregătit să trăiască pesemne eventuale secvențe catastrofale.
– Altul n-am!
Ne-am întors la hotel triști și la fel de confuzi ca la plecare. Pășeam unul lângă altul, dominați de soare și impresii amestecate. O pereche având eficiența mersului cu pași egali lipsiți de entuziasm. Era singura manieră de a rezona admirabil și unde dezamăgirea nu-și băgase coada.
În holul hotelului ne-am adunat cu ceilalți, să mergem să vedem glorificații tauri pregătiți pentru coride.
Începuseră și focurile de artificii lansate de pirotehniști din balcoanele Primăriei. Era o hărmălaie generală. Mulțimea în majoritate, era îmbrăcată în alb și singura pată de culoare, o reprezenta eșarfa roșie purtată la gât cu mândră demnitate. În balcoanele clădirilor din zona veche a orașului, persoane atrase de spectacol, se delectau aruncând apă cu ligheanele peste trecătorii în delir, fericiți că erau răcoriți. Prin mulțime folcloriști în costume tradiționale executau dansuri ritmice pe caldarâmul pietruit și cu toată înghesuiala obțineau spațiu suficient pentru a se desfășura. Un adevărat carnaval pitoresc și gălăgios deopotrivă.
Am pornit-o spre arena cu țarcuri. Am plătit biletele și ne-am strecurat prin mulțimea în fierbere să găsim locurile.
M-am nimerit între Jake și Bill. Apăruse altă anomalie. În mod normal Brett stătea lângă Jake persoana aplecată spre detalii și ei îi explica chestia cu taurii, boii și coridele, nu altcuiva. Un alt zid s-a fisurat în mintea mea. La oarecare distanță, restul grupului o flanca pe Brett și Mike ne-a făcut cu mâna, exact ca în carte.
Jake a renunțat să explice ce se petrece cu bietele animale. Mi-a văzut reacția.
Boii și taurii se maltratau reciproc, nu am putut să suport imaginile violente, crude și tot strângeam pleoapele. Un taur și-a poziționat coarnele amenințător spre un matador imprudent din arenă și până să apuce omul să se salte peste zidul înconjurător, a fost luat între coarne și azvârlit cu putere în praf. Amețit, a încercat să se ridice, dar cornuta avea poftă de spectacol dacă tot fusese adusă la circ, s-a repezit și a înfipt coarnele ascuțite în amărâtul acela. S-a declanșat un vuiet prelung de exclamații înfiorate. Cu mirosul sângelui cald în nări, stârnit, animalul s-a răsucit să caute altă jertfă. Nimeni nu îndrăznea să intervină, până n-au izolat cumva taurul arțăgos. Victima a fost pusă pe targă și cineva îi adunase intestinele împrăștiate afară și le-a așezat cu grijă în brațele răpusului. Atunci, într-un gest de compasiune spectatorii s-au ridicat în picioare și au aplaudat câteva secunde mațele expuse sau decedatul, Dumnezeu mai știa. Cert este că m-am înverzit la față și cu toate că nu eram aproape, închipuirea mi-a plasat în nări, mirosul ușor metalic al sângelui în amestec cu cel fetidic al conținutului în descompunere din intestinele insului. A fost devastator…
Bill a râs de mine observând ce slabă de înger eram.
– Tu ai vrut să fii aici.
Toată lumea ținea morțiș că ținusem să fiu la fața locului. De unde convingerea asta? Ce știau oamenii și eu nu? Aveam nevoie de răspunsuri și certitudini. În plină lumină, trăiam în întuneric...
Când parada care ne-a ridicat maxim adrenalina s-a încheiat, spectatorii au năvălit pe străzi și în localuri. Printre ei și noi.
Ne-am înghesuit la o masă într-un local și în curând am devenit euforici pe măsură ce paharele se goleau. Un concert de voci se amestecau deasupra mesei.
– Nu-ți bate capul cu tot soiul de întrebări, rostise Brett aplecându-se spre mine. Cu cât sunt mai multe cu atât apar altele și nu apuci să le clarifici nici pe primele. Așa stă treaba ca să știi!
– A dracului că are dreptate, îi întărise spusele Mike râzând grobian. Pe tema asta lady a noastră îți poate spune o mulțime. E foarte pricepută să deslușească problemele altora. Pentru ea în schimb s-a dus la ghicitoare. Te-a lămurit dragă ghicitoarea?
– Ajunge Mike! Nu fi mai simpatic decât ești, îl certase și-i zâmbi seducător.
L-am văzut pe Jake golind imediat paharul. Nu-i cădea bine atmosfera cu femeia iubită la masă cu el, atât de aproape și totuși atât de departe.
Impresionabilă de felul meu, m-a stârnit compasiunea. Asistam la priveghiul suferinței sale, dar în afară de a-i oferi un umăr prietenesc, altceva nu puteam face. Nici eu nici altcineva…
Doream să stopez această agonie.
– Ai chef de o mică plimbare prin zonă? am rostit încet și i-am atins brațul. I-am simțit tensiunea mușchilor pe sub pielea bronzată și am realizat câtă furie inutilă adunase în el.
S-a ridicat fără comentarii de parcă bănuia intenția de a-l scoate afară.
Se înserase și căldura sufocantă de peste zi radia din ziduri și din asfaltul străzii și trotuarelor.
Ne deplasam încet ca doi moșnegi fără altă treabă decât să-și pună trupul în mișcare înainte de culcare.
– A fost interesantă vizita la catedrală? a întrebat ca să fie drăguț.
– Foarte mult. Un loc bun pentru a sta de vorbă cu tine și despre tine.
– Reușești să comunici bine… acolo?
– Nu. Spun o rugăciune dacă mi-o amintesc, aprind lumânări și atât.
– Dar adineauri ai spus că…
– Da, știu, A fost o afirmație la general. Știi genul acela de lucruri rostite ca să dai impresia că ești interesant.
– Pricep. Apropo, am crezut că venirea ta o să aducă schimbări în carte.
Și el gândea la fel? m-am întrebat neliniștită. Daʾ ce eram eu Mesia? Mă aflam acolo cu totul întâmplător, fără intenții definitorii și singurul lucru avut în comun cu ei, era hegemonia fiestei de pe tărâmul Navarrei spaniole.
– Ce schimbări?
– Să răsară și pentru mine soarele de pildă. Să fiu cu Brett. Nu e greu de dedus.
– Finalul cărții demonstrează că rămâneți împreună.
– Nu în felul acela mă refeream, ci la celălalt aspect…
– Înțeleg.
– Hemingway ne-a trasat un destin al dracului de încurcat. Probabil era beat când a scris cartea. I-aș sugera să modifice unele capitole, dacă aș putea…
– Nu poți face asta! E ca și cum l-ai trage pe Dumnezeu de pulpana halatului să-l înveți s-o croiască pe Eva din coasta lui Adam.
– Poate. A tăcut o vreme măcinat de gânduri și a reluat:
– Nu cunosc motivul prezenței tale printre noi. El știe de tine? Hemingway. Presupun că n-are nevoie de intermediari. E prea bun, prea scriitor, un titan…
– Cred că nu. M-ar pescui, m-ar vâna și m-ar da afară ca pe o impostoare.
– Înseamnă că ai venit pentru tine, dar ne perturbi pe toți. Noi dăm sens și coerență acestui roman, dar prezența ta ne determină să devenim falși, rigizi și predispuși la critică în mod exagerat. Personaje de mucava…
Avea dreptate: în mintea mea recalibram lucrurile fără să vreau. Empatia față de eroii cărții m-a făcut să-mi doresc pentru aceștia un destin mai fericit. Și am stricat totul…
Lângă noi, a apărut tot grupul. Uitându-mă la aceștia, am realizat că stăteam în fața unor oameni damnați de mine la vocea inconfundabilă a mâniei și a reacțiilor obișnuite, suprimate.
– I-ai explicat tărășenia? s-a interesat Bill uitându-se la noi cu chip sever.
– În parte și-a dat seama, a comentat Jake.
Mike englezul, vorbărețul trupei m-a dojenit gratis:
– Ai realizat că te-ai ucis cu întrebări în loc să acționezi? Că ai preferat să te înfiltrezi aici să trăiești povestea noastră în loc să-ți asumi propria poveste?
Adorata clanului, Brett a intervenit:
– Dacă te interesează, e răscolitor să ții în tine totul. Sunt secrete care amplifică durerea și atunci trăiești un soi de dublicitate primară. În dragoste se întâmplă destul de des. Mie mi s-a întâmplat. Ferește-te să treci prin astfel de momente și respectă scenariul…
– N-am ales să fiu aici, le-am explicat. S-a întâmplat pur și simplu. Sunt la fel de bulversată ca și voi. Îmi cereți soluții și răspunsuri pe care nu le am. N-am adus mesaje, nu sunt solul remedierilor dramatice. Undeva în univers a apărut o breșă și iată-mă în carne și oase în Pamplona anului 1929. La naiba, asta este povestea mea fie mă credeți fie nu!
Eram în mijlocul grupului și mă învârteam de la unul la altul, perorând tot mai înfocată, ba chiar gesticulam cu fervoare.
Se uitau la mine condescendenți, ca la o smintită cu tulburări de atașament pentru ei și lumea lor, gata să mă oprească la nevoie. N-a trebuit deoarece am făcut-o eu. Am tăcut și nervoasă mi-am strecurat palmele în buzunarele blugilor.
Singura vină era că ridicasem un altar în cinstea lor, dar în loc de lemne, îi sacrificasem pe ei…
– Nu trebuie să fi ofensată, m-a sfătuit Jake, dar e lumea noastră și jucăm după anumite reguli.
– Piesa în plus pe tabla de șah tu ești, a glăsuit Mike zeflemitor.
– Mi s-a luat, haideți la hotel, interveni Brett cu nerăbdare în voce. Trebuie să fac o baie.
– Și când te gândești că am așteptat-o ani la rând… bombăni Bill dând din mână a lehamite.
Robert se desprinsese de grup și o luase încet înainte cu capul plecat și mâinile în buzunare.
Fluiera încet, fluiera a pagubă.
Se făcuse noapte și ne deplasam direct pe stradă, mergând spre hotel, o ceată cam răsfirată.
Radiau resentimente, au dezvoltat o reacție emoțională în prezența mea și soluția consta să ies din narațiune. Pur și simplu. Zăbovisem destul. Escapada mea indezirabilă se dorea finalizată. Trucul era să găsesc ieșirea. Dar Doamne, cum s-o fac fără riscul de a lăsa distrugeri în urma mea?
Tot ei au găsit soluția…
Un taxi, poate același de dimineață, a traversat strada în liniștea nopții…
Palmele de pe spatele meu în momentul împingerii spre vehiculul în mers au declanșat impactul.
De data asta mâna lui Jake nu m-a mai prins de braț. De ceea ce fugi nu scapi, l-am auzit vag…
Umărul a fost cel scuturat…
Am ridicat pleoapele și lângă mine stewardesa din avion îmi vorbea iar ochii îngrijorați mă cercetau îndeaproape.
– Ați leșinat în momentul când au căzut măștile cu oxigen. Îmi pare rău. Avionul s-a redresat. Sunteți bine, aveți nevoie de ceva? Nu? Mă bucur. Vom ateriza peste câteva minute, rămâneți cu centura cuplată.
Femeia vorbea nestăvilit și am dat din cap că totul era în ordine. De fapt nu era. Îmi vuia capul și aveam gura uscată ca iasca.. Doamne, ce fantasmă stupidă trăisem…
M-am uitat la ceasul brățară. La ora opt urma să aterizăm. Eram în grafic. Am ridicat palmele și mi-am frecat fața să mă înviorez. Rezulta că eram o pasageră noname cu pretenții de normalitate, dar am tresărit zguduită.
Aspectul alarmant îl constituia brățara cu cruciuliță catolică descoperită la mână și am simțit ridicându-mi-se părul de pe ceafă…
Autor: Monica Dimitriu
