***
Ninsoarea se oprise în sfârșit. Vreme de o săptămână, căzuse cu furie, nemilos ca o răzbunare, de parcă cerul încerca să îngroape toată suflarea de sub el, construind deasupra orașului un alt oraș alb. Treptat, totul fusese acoperit, copacii înveliți de pulbere albă, trotuarele tivite, iar șoselele indundate de mocirlă.
Acum, se oprise chiar când mașina familiei Caragea părăsea capitala încremenită. Tatăl, Mateus, conducea ușor încordat, iar mama, Lisandra, fredona liniștită versurile unei piese vechi de dragoste ce se auzea la radio. Pe bancheta din spate, Octav și Nora dormeau cu gurile deschise, încătușați în scaunele speciale, iar Clara, fata cea mare, urmărea dezinteresată peisajul.
Nu mai trăise niciodată o asemenea iarnă, și cu fiecare zi care trecea, convingerea aceasta se închega tot mai mult în mintea ei. Își amintea vag cum erau iernile când era de vârsta lui Octav, dar cu cât se străduia mai mult să asambleze detalii, cu atât ele se fărâmițau mai repede. Îi rămaseră doar niște momente fugitive, niște instantanee blurate, în care mai mult intuia chipurile și locurile. Păstra încă amintirea nămeților care înghițeau trotuarele, adunate în straturi aproape cât gardurile de înalte, în cartierul trist, cufundat într-un amurg solubil. Își amintea șoselele învelite pe care sania aluneca ușor, mânuțele ei roșii, degerate, care strângeau placa de lemn, ghetuțele mov care-i atârnau de-o parte și de alta. În amintirile ei, ningea cu furie, cu fulgi mari dantelați, iar zăpada învelise gardurile și tufele de pe marginea drumului, acoperișurile caselor, până și trandafirii uscați din grădină.
O impresie stranie plutea în rememorările acestea vechi, iar Clara nu reușea s-o deslușească. La răstimpuri, vedea chipurile trecătorilor preschimbându-se, devenind chipul băiatului de care era îndrăgostită.
Ajunși în curtea conacului, Mateus lăsă mașina lângă poarta hotarului, iar Lisandra îi trezi pe cei mici. Clara se dădu repede jos, bucuroasă că avea șansa să-și dezmorțească oasele după se stătuse chircită pe bancheta din spate mai bine de patru ore. Părinții ei luară câte două sau trei genți de voiaj din portbagaj, iar Clara îi luă de mână pe Octav și pe Nora și porniră împreună prin curtea înzăpezită unde nimeni nu făcuse pârtie. Se opriră cu toții în fața casei imense. Octav se smulse din strânsoarea surorii lui și se trânti în zăpadă, rotindu-și mâinile și picioarele, iar Nora îi urmă imediat exemplul, înainte ca sora lor să apuce să protesteze.
— Ei? Cum ți se pare? se auzi din apropiere vocea blândă a mamei.
Lisandra, o femeie înaltă, cu pielea aproape la fel de albă ca zăpada și purtând veșnic un zâmbet distant, amorțit, își așeză blând mâna peste umărul Clarei.
— Nu știu, am impresia că fațada casei are o figură aproape umană, se încruntă Clara. Mi se pare… trist. Singur.
— Ei bine, este o casă foarte veche, nu-i așa?
După ce toate gențile și trolerele au fost aduse pe verandă, Mateus începu să scotocească prin buzunare. Găsi cheia veche și vru s-o bage în broască, însă chiar atunci, ușa de lemn se deschise cu un scârțâit amorf, iar în prag se ivi o bătrână gârbovită, atât de scundă că până și Octav, la cei șapte ani ai săi, era mai înalt decât ea.
— Of, dacă m-ați fi anunțat că veniți, făcu bătrâna, fără să-și ridice privirea către ei. Dacă ați fi dat un telefon, of… M-aș fi pregătit cum se cuvine… Dar intrați, of, intrați repede, că e frig…
Femeia vorbea greu, cu o voce hârâită, de parcă suferea de o răgușeală netratată. Pielea ei era atât de zbârcită și de întunecată, că părea aproape cenușie în lumina puternică de afară. Se retrase repede în întunericul din spatele ușii, deschizând-o mai larg pentru a-i invita înăuntru.
Mateus zăbovi o clipă, scărpinându-se după ureche. Rămăsese cu impresia că nu mai locuia nimeni acolo de la moartea unchiului său. După înmormântare, odată ce intrase în posesia moștenirii, ceruse ca personalul care se ocupa de conac să fie disponibilizat. Și-o amintea foarte bine pe bătrână.
— Dumneata trebuie să fii tanti Anișoara, spuse el, în schimb, pe un ton egal.
Lisandra răsuflă ușurată, înțelegând situația, apoi se aplecă și ridică două genți de pe prispă, în timp ce-i mâna pe cei mici înăuntru. Clara, însă, rămase împietrită, fiindcă nu-și putea explica senzația bizară care-i umplea pieptul. Tremura. O șoaptă stinsă mișuna în mintea ei, spunându-i să fugă cât o țineau picioarele. Octav intră primul, se scutură de zăpadă pe preșul de la intrare, apoi aprinse și lumina din hol. Tanti Anișoara, mică și încovoiată, îi zâmbi strâmb de după ușă. Restul familiei îl urmă în șir indian, apoi femeia închise ușa în urma lor.
Când trecu pe lângă ea, Clara își imagină într-o fracțiune de secundă cum, dacă ar fi bătut puțin mai tare vântul, trupul ei s-ar fi spulberat în mii de particule de cenușă.
Interiorul conacului părea și mai trist. Holul lung de la intrare, ticsit cu oglinzi și tablouri acoperite cu cearșafuri, se deschidea într-o sufragerie spațioasă, cu pereții înalți și lambrisați, acoperiți cu pânze de păianjeni. În partea stângă se găseau un șemineu și câteva canapele și fotolii capitonate, frumos aranjate alături de măsuțe de cafea scunde, acoperite cu cearșafuri albe, prăfuite. Spre miazănoapte se ridicau două scări așezate în poziție convexă, care se uneau sus într-un singur palier, iar din tavan atârna un policandru cu cristale. Majoritatea ferestrelor înalte erau și ele acoperite cu draperii groase de velur care adunaseră mult praf de-a lungul ultimelor luni. Totuși, atmosfera generală era una apăsătoare și plutea un curent rece.
— Of, dacă știam că veniți… bolborosea tanti Anișoara pentru sine, clătinându-și trupul ei firav și cenușiu.
— Haideți, copii, îi îndemnă Lisandra, petrecându-și câte o mână după umerii lui Octav și ai Norei. Nu fiți dezamăgiți. După ce facem puțină curățenie, casa o să arate ca nouă. O să ne distrăm de minune aici, veți vedea. Hai să vă alegeți camerele…
Își luă cei doi copii mai mici și trecu pe lângă bătrâna care rămase la baza scării din stânga, cu capul aplecat și cu mâinile împreunate în poală. Clara, în schimb, se întoarse către tatăl ei, care privea în jur, scărpinându-se în cap.
— Pot să ajut cu ceva?
— Momentan, cred că ne-ar prinde bine tuturor o pauză. Mergi cu mama să-ți alegi camera, iar eu o să văd de unde putem face rost de niște lemne.
— Dacă-mi permiteți, boierule, of… începu tanti Anișoara, cu vocea ei cârâită. Mergeți în sat și căutați pe ai lui Marcu, of, ei au lucrat aici mulți ani. Vor veni să ajute, of… În curtea lor e magazia cu lemne…
Mateus n-avu încotro decât să-și strângă în pumn gulerul gecii și să iasă din nou afară. Clara, în schimb, urcă scara din stânga și ajunse pe palierul care se despica în două direcții. Auzi glasurile fraților ei venind din dreapta, așa că porni în direcția aceea, trăgând după ea trolerul mic și albastru în care-și împachetase strictul necesar pentru cele câteva zile pe care avea să le petreacă la conac.
Culoarul avea un aer înspăimântător. Pereții erau acoperiți cu tablouri vechi, înfățișând oameni care probabil că făcuseră parte din familie: bunici, străbunici, rude de mult decedate, toți fotografiați în grupuri mari, zâmbind, frumos îmbrăcați, trăindu-și perioada de glorie a vieții lor. Se opri în dreptul unui tablou care-i atrase atenția prin natura sa. Era un portret în culori vii, pastelate, care înfățișa bustul unui tânăr, iar în colțul din dreapta, jos, era scrijelit un nume cu vopsea albă: Alexandre. Clara se minună de perfecțiunea portretului în ulei, singurul colorat într-o multitudine de tablouri alb-negru. Detaliile erau lucrate cu multă finețe, reușind să redea o idee veridică despre rotunjimea obrajilor, culoarea turbată a ochilor albaștri, bogăția părului negru, înfoiat, care atârna peste gulerul redingotei negre, închise la gât cu un guler în volane, linia rigidă a tâmplelor și dezordinea arcadelor cu sprâncene groase.
— Ah, ce tânăr chipeș, vorbi dintr-odată Lisandra în spatele ei, iar Clara se sperie și scoase un țipăt scurt care o făcu pe mama ei să izbucnească în râs.
— Ce cauți aici? Unde sunt cei mici?
— Te-am zărit din capătul celălalt, răspunse femeia, arătând cu degetul spre palier.
— Acolo sunt camerele? întrebă Clara, nedumerită.
— Da. Te așteptam și pe tine să-ți alegi dormitorul, dar n-ai mai ajuns…
— Vin imediat.
Clara mai rămase câteva clipe în fața portretului lui Alexandre, încercând să-și deslușească propria inimă. Simțea un soi de atracție ciudată față de el, o curiozitate pe care nu și-o putea explica decât punând-o pe seama gusturilor ei stranii. Cu greu își dezlipi ochii de portret și porni pe urmele mamei, însă cu fiecare pas pe care-l făcea către capătul coridorului, simțea o nevoie tot mai acută de a se uita înapoi.
În cele din urmă, când ieși pe palier, auzi niște șoapte neregulate venind de jos, din sufragerie, așa că se aplecă peste balustradă și o văzu pe tanti Anișoara măsurând încăperea cu pași ritmici și cu mâinile împreunate la spate.
— Nu e bine… nu e bine deloc… ce să mă fac? deslușea din șoaptele ei.
Deși intrigată de comportamentul bizar, alese să nu-i acorde atenție. Porni mai departe, pe coridorul din stânga scărilor, și își găsi frații chiar în a doua cameră, într-un dormitor ce părea mai degrabă potrivit pentru un cuplu. Săreau în pat și se băteau cu pernele prăfuite și reci, umplute cu pene de gâscă, pe care le găsiseră în interiorul dormezei, în timp ce Lisandra râdea și le făcea poze cu telefonul. Fata cea mare își lăsă trolerul sprijinit de cadrul ușii, se rezemă și ea într-un umăr și îi urmări în timp ce se jucau.
***
A fost nevoie de două ore întregi pentru ca familia Caragea să scuture de praf draperiile de velur, să măture bine și să spele podelele, să schimbe așternuturile și să curețe vesela din bucătărie, să șteargă blaturile, mesele și mobila, iar în final să pună mizeria în sacii vechi de rafie pe care-i găsise Lisandra în bucătărie.
Ideea de a face o plimbare pe domeniu i-a venit Clarei chiar când ducea gunoiul, cu toate că se simțea puțin obosită după zarva generală.
În graba și agitația în care sosiseră, nimeni n-a avut timp să vadă și partea din spate a domeniului. Dacă pe parcela din față nu se găsea nimic impresionant, în curtea largă din spate, care se opintea abrupt, dar departe, într-un ciot de pădure rară, erau mulți copaci ninși, o mulțime de tufe care încă mai purtau frunze și fructe mici, uscate, agățate de crenguțele lor și chiar un pârâiaș care susura lin și peste care se unduia un pod de lemn. Clara era convinsă că locul acela ar fi arătat mult mai bine vara. Dacă judeca după aranjarea copacilor, după șerpuirea aleilor și după spațiile vaste dintre arbuști, ar fi trebuit ca acolo să fie o grădină unde să răsară nenumărate flori la primul vânt cald a primăverii, numai că acum, la final de decembrie, părea dezolant.
Bocancii ei cu catarame zguduiră podul fragil atunci când păși cu prea multă încredere. Merse până la jumătatea lui, apoi se aplecă peste balustradă și își văzu reflexia în apele cenușii ale pârâului. Era fascinată de cât de clar îi apărea chipul, de cât de puternic îi străluceau ochii albaștri în lumina orbitoare, de cât de compact se răsfrângea aburul care-i ieșea pe nas în fuioare groase.
Pe cât de mult îi plăcea să rătăcească în nemărginirea aceea albă, pe atât de mult și-ar fi dorit să fi rămas acasă de sărbători. Nu-și făcuse niciun plan, dar sperase până în ultima clipă că poate David avea s-o invite în oraș. În ultima zi de școală, așteptase cu sufletul la gură ca minunea să se întâmple. Nu știa dacă și el o plăcea la fel de mult cum îl plăcea ea, însă ar fi vrut să aibă el mai mult curaj și să facă primul pas, iar faptul că acest pas întârzia să se întâmple o irita mai mult decât i-ar fi plăcut să recunoască.
Oftă și închise ochii pentru câteva secunde. O briză blândă răsculă zăpada dimprejur, iar fata începu să tremure, însă nu din cauza frigului. I se părea că deslușește în mintea ei aceeași șoaptă sumbră pe care o ghicise pe prispa conacului, câteva ore mai devreme. Când deschise ochii, i se păru că vede o umbră mișunând într-un cuib de crengi alipit malului și se dădu înapoi, speriată, doar pentru a vedea o rățușcă maronie ieșind de sub încrengătură. Răsuflă ușurată și hotărî să se întoarcă, mai ales că începea să se însereze.
Pentru că ajutorul venise târziu, și cei doi băieți ai lui Marcu, așa cum îi numise tanti Anișoara, abia reușiseră să aprindă focul în șemineul din sufragerie, în soba cu plită din bucătărie și în celelalte camere de la etaj, încă plutea un vag iz de fum în casă atunci când Clara deschise ușa. Imediat ce o văzu, Mateus o rugă să meargă sus și să stea puțin cu frații ei, până cina avea să fie gata.
Fetei i-ar fi plăcut mai degrabă să-și ajute mama la bucătărie sau să se tolănească pur și simplu pe una dintre canapelele din fața șemineului, însă nu avu încotro, așa că își lăsă bocancii în holul de la intrare, își scoase geaca îmblănită și o așeză în cuier, apoi străbătu sufrageria și urcă una dintre scări călcând cu năduf pe fiecare treaptă. La etaj, Octav și Nora aveau o discuție aprinsă despre ce ar fi trebuit să se joace.
Nora, o păpușică blondă în vârstă de numai cinci ani, insista că era cazul să se joace de-a prințesa răpită de dragon, fiindcă tare i-ar fi plăcut ca fratele ei să joace rolul dragonului, de vreme ce-i era nesuferit, și poate Clara ar fi fost numai bună pentru rolul prințului salvator, însă Octav, care era copia fidelă a tatălui său, robust și brunet, era de altă părere. El voia să se joace de-a copacii vorbitori, așa cum văzuse el nu demult într-un film de la televizor, la care se uitaseră părinții lui într-o seară când crezuseră că toți copiii dormeau.
— Am o idee mult mai bună, sugeră Clara, hotărâtă să-i împace pe amândoi. Să ne jucăm de-a v-ați ascunselea! Voi vă pitiți și eu vă caut.
— Da! Da! chiuiră amândoi într-un glas, apoi o și rupseră la fugă, fără să mai aștepte măcar ca sora lor mai mare să închidă ochii înainte să înceapă numărătoarea.
Clara numără până la zece cât putu de tare, apoi zise ,,cine nu-i gata îl iau cu lopata!”, iar apoi, în loc să pornească după micuți, se trânti în pat și își scoase telefonul din buzunar. Avea o mulțime de mesaje în inbox, însă niciunul nu era de la David. Oftă, nemulțumită, și nu-și putu stăpâni degetele care găsiră singure drumul spre contactul lui. Începu să-i scrie un mesaj emoționant, prin care spera să-l facă să înțeleagă că nu aprecia foarte mult faptul c-o lăsa să-l aștepte atâta, însă la jumătatea textului se răzgândi, șterse totul și închise telefonul fără să citească celelalte mesaje. Se ghemui mai bine în pat, își trase o pernă sub cap și începu din nou să se gândească.
I-ar fi plăcut să poată să nu mai viseze cu ochii deschiși, să se trezească și să realizeze că nu era decât o copilă aiurită care visa la un făt frumos din aur. Ori poate că era îndreptățită să aștepte și să spere până avea să apară cavalerul care s-o dea pe spate. Și-ar fi dorit foarte tare să găsească un răspuns la întrebările care-o frământau, care nu-i dădeau pace noaptea, ar fi vrut ca cineva să-i dea o soluție miraculoasă. Căscă, se întinse, apoi se ghemui din nou și, curând, adormi.
Sări din pat atunci când auzi țipătul pătrunzător al Norei venind de pe coridor. Era buimacă, zăpăcită, și pentru că se ridicase brusc din pat, o răcoare sticloasă îi îmbrăcă tot corpul într-o mantie de fiori. Strigătul se auzise de departe, însă era clar că fusese foarte puternic, așa că, fără să mai stea pe gânduri, alergă spre celălalt coridor, unde se afla portretul lui Alexandre, și încercă să deschidă fiecare ușă, numai că toate erau încuiate. Ultima, însă, era deschisă, și acolo îi găsi pe Nora și pe Octav, ghemuiți unul lângă altul, pe jumătate ascunși după un coș de răchită în care se găsea un morman cu vârf de zdrențe decolorate.
Cei mici dormeau la fel de bine cum dormise și ea până să audă strigătul. Răsuflă ușurată atunci când îi văzu, însă o umbră de îndoială rămase agățată de inima ei. Încercă să-i trezească, le spuse că jocul se terminase și că era cazul să meargă la masă.
***
Cina fu servită în bucătărie, la gura sobei. Lisandra gătise paste cu sos de roșii și busuioc uscat la plic, fiindcă numai asta putuseră aduce flăcăii care ar fi trebuit să-i ajute, dar care se codiseră toată ziua prin casă, speriați de mama focului fără vreun motiv aparent și care tresăreau la fiecare trosnitură mai puternică a mobilei.
Mama încercă să-și păstreze zâmbetul, să afișeze o atitudine calmă, liniștită, însă Clara o cunoștea suficient de bine încât să-și dea seama că pe sub pielea ei fină ca de porțelan, îi zvâcnea o venă lângă tâmplă chiar în acel moment.
— Nu-mi place mâncarea asta! protestă Nora, împingând cu silă farfuria ciobită, țuguindu-și buzele subțiri și roșii de sos.
— Chiar așa, e scârboasă! îi ținu isonul fratele ei, încrucișându-și brațele peste piept.
— Ei, haideți copii, asta-i tot ce avem în seara asta, îi dojeni cu blândețe Mateus, cântărind el însuși cu un nod în gât farfuria cu vârf. Dacă nu vă place, n-avem ce altceva să vă dăm. Veți dormi nemâncați.
— Mai bine așa! conchise Nora, țâșnind de pe scaun ca un iepure.
Fratele ei, însă, hotărî să mai acorde cinei o ultimă șansă. Înfipse furculița într-o pastă cu atâta putere să râcâi smalțul farfuriei, apoi o tăvăli bine prin sosul acrișor, o duse până la buze, unde apucă doar s-o sărute înainte să se răzgândească și să trântească furculița pe masă.
— Nu pot! E groaznică! Nici măcar nu are brânză! se plânse el, apoi îi urmă exemplul Norei și fugi în sufragerie.
Mateus îi aruncă o scurtă privire Lisandrei, care mânca în liniște, cu fălcile încleștate. Pe cât de înalt și solid părea în poziție dreaptă, pe atât de chircit stătea acum la masă, lângă soția lui, așezat pe o ladă de lemn întoarsă cu gura în jos.
— Nu fi supărată, așa-s copiii, încercă Mateus s-o îmbuneze, mângâindu-i cu blândețe brațul.
— Adu-mi aminte cine a fost cu ideea să-i facem, i-o reteză Lisandra fără să-și ridice privirea din farfurie.
Clara surâse scurt, apoi termină masa fără să se plângă de gustul rău al mâncării. Când se ridică, culese și farfuriile fraților ei și le duse la chiuvetă. Aruncă resturile într-o pungă de plastic, spălă vasele și le așeză pe un prosop curat întins pe blat. Ieși din bucătărie fără să mai spună nimic, urcă la etaj, se opri o clipă pe palier și avu senzația că vede ceva straniu cu coada ochiului, ca o masă amorfă de întuneric ce colcăia efervescent pe coridorul din dreapta, însă atunci când își întoarse capul cu totul, imaginea bizară dispăru. Un frig pribeag îi cuprinse corpul și o senzație de amorțeală puse stăpânire pe mintea ei. Se retrase în cameră, punând totul pe seama oboselii acumulate peste zi, se schimbă în pijamale, se vârî în așternutul rece, care păstra un miros subtil de praf, și adormi aproape imediat.
Se trezi brusc, transpirată și gâfâind. Parcă se cufundase în alt univers, unul cu totul necunoscut. Camera ei nu mai arăta așa cum și-o amintea. Mobila era aranjată altfel, patul părea altul, căci acum avea un baldachin cu perdele înflorate deasupra capului, iar mocheta de pe jos avea altă culoare. Se dădu repede jos, trăgând hulpavă aer în piept, și ieși pe coridor, dar nu-și putu crede ochilor când văzu că nici acesta nu mai era la fel cum și-l amintea. Într-adevăr, nici nu petrecuse suficient timp în casa aceea ca să ia seama la toate detaliile, dar avea senzația stranie că se mișca într-un aer colorat spre ruginiu, ca și cum vedea totul printr-un filtru sepia.
Vru să înainteze pe coridorul luminat de lumânările montate în suporturi, pe pereți, însă se împiedică de tivul cămășii de noapte albe care mătura podeaua. Zări o oglindă ceva mai departe și se înfățișă înaintea ei.
Clara nu mai era Clara, era altcineva: părul ei subțire, negru, arăta foarte bogat, plin de bucle moi, care străluceau puternic în penumbra creată de flăcările mici ale lumânărilor. Trupul ei părea nefiresc de alb, iar cămașa cu umerii goi, care-i atârna lălâie, lăsa să i se ghicească lejer toate curbele de care nu-și amintea să fi fost vreodată conștientă, până în momentul acela.
Toată casa era cufundată într-un păienjeniș aprins, iar toată suflarea — adormită. Mânată de o curiozitate atroce, apucă un sfeșnic din suport și porni drept înainte. Ajunse pe palier și se aplecă deasupra balustradei, dar sufrageria era goală, deși în șemineul placat cu foiță de aur încă mai pâlpâiau câțiva tăciuni. Trecu mai departe, pe celălalt coridor, iar primul lucru pe care-l remarcă fu că toate tablourile dispăruseră. Chiar și portretul care-i atrăsese atât de mult atenția. Liniștea grea nu era perforată decât de șuieratul respirației ei impacientate. Își simțea plămânii plini cu lichid, fiecare gură de aer năștea o durere surdă, care-i reverbera adânc în piept. Cu fiecare pas, bezna se îngroșa tot mai mult, până când, ajunsă în capăt, descoperi o ușă de lemn lucrată meticulos, în care fuseseră sculptate forme de frunze și flori.
Clara trase cu putere aer în piept, scâncind din cauza durerii, apoi apăsă clanța de argint și auzi un clic scurt înainte ca cele trei lumânări din sfeșnic să se stingă. Țipătul de groază nu răsări decât atunci când auzi vocea joasă venind din spatele ei.
— Sunt absolut convins că nu ar trebui să umblați singură prin casă la ora aceasta atât de târzie, domnișoară.
— Ci…ci…cine-i acolo? abia rosti ea, resimțind tot mai adânc apăsarea din piept.
Se auzi un șfichiuit scurt, apoi nările îi fură inundate de mirosul de catran și, în bezna radiantă, văzu chipul bărbatului din portret. Era chiar el, Alexandre, în carne și oase, stând în fața ei.
— Vă pot ajuta cu ceva? rosti el, pironind-o cu o privire serioasă în timp ce folosea bățul de chibrit ca să-i aprindă lumânările ce tremurau în mâna ei.
— Unde mă aflu? Cum de ești aici? Ce se întâmplă?
Fiecare întrebare îi fulgeră pieptul, până când nodul din gât deveni atât de mare și de dureros încât vocea i se propti dinapoia buzelor și nu mai putu scoate niciun cuvânt. Alexandre o cântări scurt cu privirea lui albastră, care ardea ca o flacără de gheață în întunericul solzos, apoi izbucni în râs. Clara îi recepta cu precizie fiecare detaliu, gest, trăsătură. Era mult mai frumos în realitate decât în portret, avea o privire de o intensitate prăpăstioasă, părul negru și de bogat, trupul înalt și umerii rotunzi, ușor aplecați. Atunci când surâse, mărul lui adam i se mișcă ritmic. Își strecură mâna în spatele Clarei, și în timp ce respirația ei se opri, apăsă pe clanță, iar ușa se deschise scârțâind. O rază fină și roșiatică se revărsă dinăuntru, inundând coridorul.
— V-aș invita să-mi țineți companie, dar… E destul de târziu și suntem amândoi îmbrăcați foarte nepotrivit. Cred că cel mai bine ar fi să vă întoarceți în pat. Mâine va fi o zi lungă.
Clara se trezi gemând, copleșită de amalgamul de emoții care i se învolbura în piept. Simțea un amestec ciudat de neliniște, excitare și emoție, dar și puțină frică. Visul îi păruse foarte real, însă se ștergea repede din mintea ei, la fel ca apa care se scurge printre degete.
Era atât de devreme că nici nu se luminase de ziuă, dar cum nu mai suporta să rămână în pat, coborî la bucătărie cu gândul să-și facă puțin ceai. Numai că nu găsi nici ceai și nici cafea în plăsuța de plastic pe care-o lăsaseră cei doi băieți pe care Mateus îi chemase să ajute în casă, așa că, neavând încotro, se trânti pe un taburet, cu coatele sprijinite pe genunchi și mâinile în fălci. De la etaj se auzeau bubuituri scurte și chicoteli răsuflate, care-i spuneau că frații ei se treziseră deja și alergau pe coridor.
Fără ca ea să-i dea voie, mintea ei se lupta să recompună visul rămas pe marginea uitării, însă era ca și cum ar fi încercat să împletească fuioare de fum. Imaginile se risipiseră, sentimentele copleșitoare se domoliseră și nu mai rămăsese decât senzația bizară prinsă de inimă, intriga ce-i scormonea neliniștile. Nu mai avusese astfel de vise de când era foarte mică, de pe vremea când imaginația îi alimenta toate motoarele, făcând ca nimic să nu fie cu adevărat imposibil. Dar crescuse, avusese parte de tot felul de experiențe, acumulase informații, și devenise o cu totul altfel de persoană: nu mai sceptică și nici mai încrezătoare, ci mai degrabă amorțită. Își aminti de sentimentul straniu pe care-l avusese cu o zi în urmă, pe prispa casei, până să intre. Simțise o nevoie aproape sălbatică de a fugi din locul acela, de parcă un blestem greu apăsa pământul. Dacă n-ar fi fost atât de amorțită, poate că și-ar fi ascultat intuiția și ar fi bătut cu pumnul în masă, cerând să se întoarcă la București. Însă nu era cazul, așa că n-avusese încotro decât să se resemneze și să încerce să-i mulțumească pe ceilalți.
Ușa bucătăriei se deschise brusc și Lisandra intră cu un pachet de cafea vidat la subraț.
— De unde l-ai scos? izbucni Clara, uimită și fericită deopotrivă.
— L-am avut în geantă, surâse mama ei în timp ce așeza pachetul pe masă. Ei bine, trebuie să mergem la cumpărături. Avem nevoie de o grămadă de lucruri. Desigur că nu te-ar deranja să stai puțin cu frații tăi, nu? Doar câteva ore…
Clara oftă. I-ar fi plăcut și ei să meargă la cumpărături, să participe la discuții, să fie tratată ca un adult și nu ca o bonă neplătită.
— Normal, o să stau cu ei. S-au și trezit deja, așa-i?
— Nu, dorm duși amândoi, tocmai i-am verificat. Să fim serioase, nu e nici șapte, când ai pomenit tu să se trezească prințul Persiei și regina Atlantidei înainte de ora opt?
Înghițind în sec, fata cea mare scutură imperceptibil din cap. O sudoare rece îi învălui spinarea, făcând-o să-și strângă mâinile în jurul trupului.
— Te simți bine? Ești puțin palidă, o chestionă Lisandra în timp ce punea câteva lingurițe de cafea în ibricul pe care-l pusese pe aragaz.
— Sunt bine.
Numai că ieși vijelios din bucătărie, renunțând la ceașca fierbinte de cafea care o aștepta. În sufragerie, dădu peste tanti Anișoara, parcă și mai gârbovită decât o văzuseră cu o zi în urmă.
— Of, bună dimineața, coniță, o salută ceremonios femeia, fără să-și ridice privirea din pământ.
Clara nu-i răspunse, ci trecu pe lângă ea ca o furtună, urcă în viteză scara, sărind câte două trepte deodată, apoi, când ajunse pe palierul de sus, se opri cât să respire de câteva ori, și privi spre coridorul din dreapta.
***
După prânz, odată ce părinții ei ieșiră din casă, se instaură o liniște absurdă. Nora și Octav erau de negăsit, dar nici Clara nu se speti să-i caute. În schimb, încercă să profite de timpul liber și se aventură din nou pe coridorul nelocuit. Examină timp îndelungat toate tablourile alb-negru, și-l recunoscu pe Alexandre în câteva dintre ele. Era mereu foarte bine îmbrăcat și stătea în centrul grupului, niciodată în picioare. Își petrecu vârfurile degetelor peste fiecare ramă și i se păru bizar că nu culese nicio fărâmă de praf. Zăbovi chiar mai mult în fața portretului în ulei, neputându-și stăpâni întrebările care-i curgeau prin minte ca o avalanșă. Cine fusese de fapt Alexandre? Ce se întâmplase cu el? Cine erau toți acei oameni alături de care se fotografiase?
Clara auzi un scârțâit scurt și tresări. În urma ei venea tanti Anișoara, mergând încet și răsuflând greu.
— Dumneata trebuie să știi cine este domnul, întrebă fata clar și răspicat, iar sunetul vocii ei rămase suspendat în aer.
— Of, coniță… Domnul Alexandre a fost stăpânul aici, explică femeia, fără să-și ridice privirea din podea. Nu l-am prins decât… of, foarte puțin. Eram așa de mică… Of, șase ani aveam când a murit, săracul. A murit de tânăr, of…
— Cât de tânăr?
— Păi, avea cam… of, cam treizeci de ani, coniță.
— Știi de ce toate ușile astea sunt încuiate?
— Nu, coniță. Domnul Caragea avea un set de chei, of, dar numai dânsul știe pe unde l-a pus…
— Trebuie să fie pe undeva prin casă, își zise Clara cu glas tare.
Se răsuci apoi brusc și trecu în șters pe lângă tanti Anișoara, al cărei trup părea un cub de gheață. Pe coridorul din stânga era liniște și întunericul era răsfirat de razele firave care răzbăteau dinspre geamul din capăt. Erau patru camere pe partea dreaptă, una în care dormiseră frații ei, una în care dormise ea, una în care stăteau părinții și încă una care servea drept birou și în care majoritatea bagajelor fuseseră lăsate de izbeliște, sprijinite de pupitrul de lemn masiv sau de pereții decolorați. Din această cameră răsunau chicoteli înfundate, astfel că fata se gândi că Nora și Octav se ascundeau pe acolo.
Hotărâtă să-i facă să iasă la iveală, Clara decise să despacheteze din bagaje, însă mai întâi verifică fiecare colțișor în căutarea fraților ei. Cum nu-i găsi, începu să inspecteze cu atenție toate sertarele pupitrului, sperând să găsească cheile ce descuiau camerele de pe celălalt coridor. Numai că nu găsi nimic altceva decât mult praf și niște hârtii atât de vechi că erau galbene ca mierea. Resemnată, se ocupă apoi de bagaje, așezând teancurile cu haine și obiectele personale pe patul fiecărui membru al familiei. Totuși, liniștea nefirească o sâcâia.
După aproape jumătate de oră, își luă geaca și ieși în curte. Lumina tulbure și zaharisită îi răni ochii, dar clipi de câteva ori și vederea i se adaptă. Dădu ocol conacului de câteva ori, apoi porni la întâmplare prin parc, să vadă dacă nu cumva Octav și Nora ieșiseră afară, însă nu-i găsi nicăieri. Rătăci atât de mult pe cărările înguste, mergând pe urmele pe care tot ea le lăsase cu o zi în urmă, încât ajunse aproape de buza pădurii. Îi strigă pe frații ei de câteva ori, însă nu-i răspunse decât ecoul, așa că se întoarse pe aceeași alee, trecu peste podul de lemn care tremură, iar când ajunse aproape de partea din spate a conacului, încremeni în mijlocul curții. Urletul ei răsună sinistru peste tot domeniul.
La una dintre ferestrele de la etaj, poate chiar cea de la camera lor, Octav și Nora stăteau unul lângă altul, zâmbitori, cu gâturile frânte și capetele mult aplecate. Îi făceau cu mâna. Clara se sperie atât de tare încât aproape că simți cum cade din picioare. Se dădu câțiva pași înapoi, clătinându-se, clipi des și imaginea dispăru, dar spaima rămase cuibărită în stomacul ei și fu transmutată într-o disperare rece. Cum îi reveniră puterile, țâșni prin zăpadă, croindu-și drum cu greu prin locul unde nu era făcută pârtie, iar aleile erau cufundate în movile care-i ajungeau până la genunchi, și abia reuși să ajungă pe prispa conacului. Dădu buzna înăuntru și săltă prin holul pustiu, doar pentru a rămâne stupefiată în pragul ușii ce dădea în sufragerie.
Nora și Octav se jucau împreună pe covorașul din fața șemineului în care ardea o mână de bușteni, iar tanti Anișoara îi privea pierdută de pe canapea. Îi vorbi Clarei fără să-și ridice privirea către ea.
— Coniță, of, ai fost să iei aer?
Fetei nu-i venea să creadă cât cinism zăcea în inima bătrânei. Intrase în casă fără să se mai descalțe, lăsând băltoace de apă murdară pe dușumeaua de lemn. Se apropie ușor de canapea și răbufni:
— Tu știi ce se întâmplă, nu-i așa? Știi mai multe decât spui!
Ridurile din jurul gurii bătrânei se încrețiră și mai mult.
— Ce să știu, of, ce să știu? întrebă ea, ținându-și în continuare privirea aplecată.
— Voi doi unde ați fost?
— Clara, dar cine te-a supărat? întrebă Nora, agitând în aer o păpușă.
— Ce tot vorbești? Am fost chiar aici, ne-am jucat. Nu ne-ai văzut? se miră Octav.
— Ați fost aici?
— Da, chiar aici, cu tanti Anișoara.
Surâsul straniul al femeii se adânci. Chiar dacă abia își mai stăpânea furia, Clara își înghiți înjurăturile și urcă în camera ei. Era foarte frig, fiindcă nimeni nu făcuse focul. Se trânti pe marginea patului și vârî mâna sub pernă după telefon. Descoperi că rămăsese fără baterie, și cum n-avea nicio priză în apropiere, îl așeză pe noptieră, se chirci în pat și-și trase pledul peste picioare. Începu să plângă cu scâncete înfundate. Nu-i plăcea casa aceea, nu era obișnuită să nu aibă nici măcar strictul necesar: o baie cu apă caldă, o bucătărie cu un filtru de cafea, căldură în cameră, lumină, televizor, calculator, prize. Nu-i plăcea nici de tanti Anișoara, care era o boșoroagă arogantă ce ținea secrete față de familia ei, nu-i plăcea nici misterul din jurul conacului, domeniul vast și pustiu, izolarea. Îi era dor de prieteni, i-ar fi plăcut să fie în oraș, să iasă la suc, să se distreze. Ar fi trebuit să aibă cea mai frumoasă vacanță de iarnă de până acum, și poate ar fi avut dacă părinții ei n-ar fi venit cu ideea stupidă de a petrece sărbătorile în familie, în locul acela pustiu și blestemat.
Rămase mult timp pe gânduri, până ce, amorțită și cu mâinile încrucișate la piept, reuși să se încălzească puțin și să adoarmă.
Cineva o zgudui ușor și se trezi. Era întuneric în odaie, dar reuși să-i vadă chipul lui Alexandre printre petalele de lumină fragilă care pâlpâiau deasupra mesei de lucru. Lângă măsuță, în soba pitică ardea focul. Era foarte cald, pielea îi era lipicioasă și inima îi bătea neregulat.
— Ce cauți în camera mea? îl repezi ea, morocănoasă, imediat ce-i desluși prezența.
— Îmi cer iertare, rosti el solemn, îndepărtându-se puțin de patul cu baldachin. Servitoarele nu v-au găsit nicăieri și m-am temut ca nu cumva să vă fi lovit vreo migrenă. Spuneați că vreți să participați la serata festivă. Dar, dacă m-am înșelat, mă pot retrage…
Alexandre mai făcu doi pași în spate, însă fără să se întoarcă spre ușă.
— Nu, stai…
Clara se ridică într-un cot și se frecă la ochi ca să-și îndepărteze păienjenișul agasant. Purta aceeași cămașă de noapte transparentă, cu umerii lăsați, iar pentru că trezirea bruscă îi înfiorase pielea, sfârcurile rozalii împungeau materialul fin. Privirea de gheață a lui Alexandre sclipi scurt în întuneric. Cu o mișcare de felină, se așeză pe marginea patului și, chiar sub ochii fetei, își petrecu buricele degetelor peste pielea fină a brațului ei.
— N-am mai văzut niciodată o femeie cu o piele atât de albă ca a dumitale. Mă fascinează pielea dumitale, mă înnebunește, nu-mi pot găsi liniștea…
O nădușeală bizară o învălui pe Clara, care gândi că momentul acela avea ceva mult prea intim, ceva propriu, ca și cum Alexandre făcea acest gest tocmai pentru că știuse dinainte că ea și-l dorea. Îl simțea prezent în mintea ei și constata cu uimire că toate vocile amuțiseră, furtuna de nori se risipise, iar acum se bucura de o veselă seninătate.
— Spuneai ceva de o serată… ? întrebă ea, mai mult ca să sfâșie tăcerea stânjenitoare căreia nu știa cum să-i răspundă altfel.
— Desigur. Veți găsi hainele potrivite în cufărul de la picioarele patului. Vă aștept jos, explică el grăbit, apoi ieși din odaie înainte ca ea să-i ghicească privirea tulburată și răsuflarea greoaie.
Clara mai zăbovi un moment în așternutul moale și cald, care se simțea incredibil de fin pe pielea ei aproape goală, și abia apoi coborî din pat. În cufăr se găsea o rochie albastră, destul de simplă, cu bretele subțiri și un decolteu adânc. Alături, stătea împăturit un fel de șal de mătase, atât de delicat la atingere încât aproape că oftă când îl ridică și-l lipi de obraz, ca să-i simtă mai bine textura. Apăsă cu putere întrerupătorul, iar candelabrul electric din tavan se aprinse, împrăștiind mult prea brusc o lumină greoaie și galbenă ca gutuile coapte. Lăsă cămașa de noapte să-i alunece de pe trup, gudurându-se sub atingerile pale ale materialului, apoi îmbrăcă rochia albastră, își așeză cât mai discret șalul pe umeri și ieși pe coridor, unde se opri în fața oglinzii pe care-o cunoștea din visul trecut. Își aranjă puțin părul negru, ciufulit după somn, își arcui unele bucle dezordonate și își ciupi scurt obrajii, ca să le alunge paloarea. Apoi păși până în capătul coridorului cu o grație pe care nu bănuise vreodată că o avea.
Sufrageria era plină cu oameni veseli. Focul ardea în șemineu, zdravăn și rotofei, încălecând câțiva bușteni așezați într-o stivă milimetrică. Toate canapelele și fotoliile erau ocupate de tineri în costume și redingote elegante, cu batiste apretate ascunse numai pe jumătate în buzunarele de la piept, și de fete îmbrăcate în rochii sclipitoare, cu frizuri neobișnuite, decorate cu tot soiul de banderole, pene sau chiar pălării. Mesele erau pline de pahare cu votcă și gin tonic, iar frapierele erau schimbate la răstimpuri de valeți. De undeva răsunau acordurile strâmbe ale unui gramofon, cu o romanță lentă. Forfota aceea colorată o trimise cu gândul la o saltea plină cu bile, așa cum avuseseră frații ei când erau mai mici.
Clara nu îndrăzni să coboare decât când îl văzu pe Alexandre, într-un frac albastru de catifea, ivindu-se la baza scărilor. O fixă cu privirea lui aprinsă și, în timp ce-și ținea o mână la spate, o invită cu cealaltă, pe care-o ridică ușor spre ea, aproape tremurător. Auzind chemarea șoptită, Clara prinse curaj și coborî treptele sub ochii încremeniți ai oaspeților.
Când Alexandre îi prinse mâna într-a lui, un vârtej de sunet și culoare se iscă în jurul ei, iar decorul se schimbă atât de brusc că simți cum stomacul i se întorcea pe dos. Se pomeni într-un dormitor necunoscut, animat de brațele înalte ale focului din șemineu. Stătea pe marginea patului și mătura ușor cu palmele broderia fină a cuverturii care acoperea salteaua imensă. Alexandre apăru de nicăieri cu două pahare cu vin roșu și îi întinse Clarei unul. Ea nu sorbi decât o singură dată, apoi se lăsă ușor pe spate, amețită, simțindu-și trupul ca și cum se mișca prin apă, cu sângele alergându-i prin vene strașnic și rece ca un viscol, iar când capul îi atinse cuvertura, paharul din mâna ei dispăru, și-l văzu pe Alexandre, abil și flămând, cu ochii arzându-i de un dor și o durere ce nu puteau fi traduse, întinzându-se deasupra ei. Greutatea trupului său era imaterială, și totuși Clara îi simțea prezența ca pe o apăsare fizică. Avea impresia că plutea dinspre el un parfum predominant de mosc, și totuși nu putea decât să-și imagineze nuanțele sale.
— Dac-ai știi cât te-am căutat…, șopti el aproape de urechea ei, iar Clara se infioră sub fierbințeala răsuflării. Te-am căutat decenii întregi, iubirea mea. Credeam că n-o să te mai găsesc niciodată. Credeam că te-am pierdut definitiv, că un mare neghiob așa ca mine n-ar mai primi niciodată a doua șansă. Dar acum, când ai venit la mine, m-am trezit. N-o să te mai pierd de data asta…
În timp ce vorbea, Alexandre îi puncta pielea cu sărutări mărunte, care lăsau în urma lor durerea unor picături de ceară. Clarei i se părea că inima îi bătea în capătul greșit al trupului, și o înfiorare tulbure o străbătu, făcând-o să nu-și mai poată stăpâni gemetele, atunci când pântecele îi fu inundat de senzația nouă și caldă pe care i-o oferea Alexandre.
Visul nu mai era de mult un vis, vraja se risipise, însă ei se iubiră până când dimineața rece de iarnă le înveli trupurile încinse cu lumina ei ivorie.
***
Clara se trezi goală în patul ei. Nu știa cât era ceasul, însă după ce ascultă atentă, înțelese că era încă suficient de devreme. Își culese capotul cenușiu, pufos, de pe cadrul de lemn al patului și îl îmbrăcă, așa mototolit și rece cum era, apoi ieși din cameră și nu se opri decât în capătul celuilalt coridor. Întunericul era mai des acolo, mai vibrant, iar ea își lipi palmele de perete și chiar bătu de câteva ori. Așa cum se aștepta, răsuna a gol. Ar fi vrut să sfâșie tapetul vernil cu mâinile goale, dar era atât de bine lipit încât nu reușea să-l apuce. Când să se întoarcă, se izbi de trupul gârbovit al Anișoarei, care-o pândea din umbră, cu privirea aplecată și cu mâinile împreunate.
— Ea este, boierule? Ea este, nu-i așa? vorbi Anișoara mai mult către sine, apoi își ridică spre Clara o privire uimită și sfidătoare.
Ochii femeii erau cenușii, morți, învăluiți de o pâclă deasă. Era complet oarbă, și totuși umbla peste tot de parcă știa locul la fel de bine cum își știa liniile din palmă.
— Of, coniță… Nu e bine, coniță, nu e bine…
— Despre ce vorbești? o repezi Clara, rotunjind intenționat silabele.
Până și ea se sperie de atitudinea ei. Nu se știa autoritară, nici needucată, nici răzgâiată, și totuși parcă nu vorbise ea, ori cel puțin o parte din ea care să-i fie cunoscută. Parcă vorbise o Clara care era dintr-odată conștientă de sine, de cine era și ce statut avea.
— Dă-te din calea mea, te rog. Am multă treabă, conchise fata, apoi trecu pe lângă bătrână strângându-și mai bine capotul în jurul umerilor.
Numai că până ajunse pe palier, uită motivul pentru care se grăbea atât de tare. Fereastra care se înălța în spatele ei, în chip de arc frânt, filtra lumina limpede a dimineții, care-o făcu pe Clara să se chircească sub imperiul unei dureri stridente de cap. Se întoarse cu pași repezi în cameră, se îmbrăcă și abia apoi coborî la bucătărie, unde părinții ei își beau cafeaua, iar fratele și sora ei luau micul dejun.
— Te simți bine? se interesă Lisandra, încruntându-se când o văzu. Ești foarte palidă.
— Parcă te rugasem ieri să stai puțin cu frații tăi, unde ai umblat? o dojeni, în schimb, Mateus.
Clara, însă, nu-i auzea, căci pe lângă durerea surdă din spatele ochilor, mai avea și impresia că îi vâjâiau urechile. Resimțea fiecare sunet la o intensitate aberantă, și până și zgomotele mici pe care le produceau lingurile care se loveau de castroanele cu cereale cu lapte îi amplificau angoasa. Ieși din bucătărie ca un taifun și merse să se îmbrace, apoi își aruncă geaca pe umeri, încălță bocancii fără să-și mai lege șireturile și ieși în curte.
Domeniul alb era atât de vast, încât, pentru o clipă, se sperie de imensitatea lui. Porni în grabă spre pod, mânată ca de o chemare pe care n-o auzea, ci mai mult o intuia, iar când ajunse în apropierea lui, îl văzu.
Alexandre o aștepta de partea cealaltă, înalt, mândru și zâmbitor în aerul rece, distilat al dimineții. Își deschise brațele ca s-o primească, iar atunci când ea își lipi obrazul de pieptul lui, toată durerea care-o sâcâise dispăru.
— Ai venit! Ai venit la mine, iubirea mea, șopti el, cu buzele ascunse în părul ei negru, răvășit.
Sub dezmierdările lui calde, își aminti fiecare detaliu al visului din noaptea trecută, fiecare fior care-i străbătuse trupul, gura lui fierbinte, atingerile, freamătul întunericului, și dintr-odată, fu convinsă până în adâncul sufletului că totul fusese real, că nu fusese o închipuire, ci o realitate la care jinduise de când se știa. Uitase brusc de existența lui David, de prietenii ei de la București, de frații ei mai mici, de părinți, de conacul neprimitor, uitase până și cine era ea de fapt. Simțea că renăscuse în vâltorile acelei iubiri părtinitoare și nu-și putea reprima bucuria.
— Ești real? Chiar ești aici? întrebă ea, fără să-l privească, ghemuindu-se și mai tare la pieptul lui.
Până și parfumul trupului său învelit în paltonul închis la culoare îi era teribil de familiar. Îi auzea inima bătând aritmic prin materialul gros.
— Desigur, sunt chiar aici, nu mă simți?
În chip de răspuns, Clara își ridică privirea spre el și se cufundă în marea învolburată care se alinta în ochii lui. Își amintea privirea aceea intensă, aceeași de noaptea trecută: era ceva mai mult decât dorință în ochii lui, era ceva mai mult decât dor, era o nestăvilită sete de eliberare, de parcă, întâlnind-o pe ea, scăpase de o sentință.
Soarele izbea nemilos domeniul, iar zăpada începuse deja să se topească. Se scurgea acum în picături incolore de pe frunzele uscate și de pe crengile copacilor și tufelor golașe. Pârâul susura mai vioi, apa se strecura mai lin. Ba chiar se auziră curând și câteva triluri vesele, ale unor vrăbiuțe ascunse în cuiburile lor de crengi.
Clara și Alexandre se plimbară o vreme prin grădina din spatele conacului, fără să simtă cât de repede se scurgea timpul, și parcă însăși primăvara se ascundea în umbra pașilor lor. Dădură ocol conacului de câteva ori, timp în care Alexandre îi povesti despre copilăria lui greu încercată, despre cum avusese mulți frați și fiecare dintre ei fusese mult mai iubit de către tatăl lor decât el, despre cum suferise de lipsa mamei și trebuise să îndure supliciile unei mame vitrege care nu-l avea la inimă, deși îi iubea în mod vădit pe ceilalți frați ai lui. Îi povesti apoi cum se hotărâse să-și ia viața în propriile mâini, cum fugise la Paris și, cu ajutorul unor prieteni, lucrase ca redactor la un ziar local până ce reușise să adune suficienți bani încât să se poată întreține singur. Urmase apoi studii de arte plastice și se îndrăgostise iremediabil de pictat. Se întorsese în țară cu ocazia morții bătrânului său tată, iar cu partea de moștenire care-i revenise își construise conacul acesta, departe de frații lui și de jocurile lor de putere și lăcomie.
Clara asculta, cuminte și supusă, orbită de vraja lui, și nu se gândi nicio clipă să întrebe când se petrecuseră toate aceste lucruri.
Ajunși în fața conacului, după-amiaza târziu, Alexandre se opri și privi melancolic spre casa care-l adăpostise vreme de câțiva ani scurți și obositori. Deschise gura ca să-i spună ceva, iar ea aștepta cu nerăbdare, strângându-i tare mâna, însă în următoarea clipă, ușa casei se deschise și Lisandra ieși pe prispă.
— Clara, ce faci acolo? Ești sigură că te simți bine? N-ai intrat în casă toată ziua.
Fata se încruntă către mama ei, apoi întoarse repede capul, dar Alexandre dispăruse. Nici nu simțise când îi dăduse drumul mâinii.
— Da, sunt bine, mormăi ea pe un ton nemulțumit, apoi se repezi spre ușă, păși apăsat de câteva ori, ca să se scuture de zăpadă, și intră în casă în urma mamei sale.
Focul ardea mocnit în șemineu, iar Nora și Octav se jucau liniștiți pe covorașul din fața lui, exact ca în ziua precedentă. Mateus îi supraveghea de pe una dintre canapele, unde stătea tolănit, pătruns de propriile gânduri. Când își văzu fata cea mare, hotărî să-și tempereze îngrijorarea și să încerce să descopere ce anume o măcina. Nu se aștepta, însă, la o rezistență atât de aprigă din partea ei.
— Sunt bine, v-am mai spus. Nu se întâmplă nimic, sunt doar foarte obosită. M-am săturat să fac mereu pe dădaca. Vreau să mă odihnesc și eu în vacanța asta.
— Dar am crezut că vrei și tu să petrecem mai mult timp împreună! ripostă Lisandra. Poimâine e Ajunul Crăciunului, speram că vom împacheta împreună cadourile, că vom face bradul…
— Nu, mulțumesc. Crăciunul ăsta nu prea are gust pentru mine.
Clara se întoarse în hol, unde își lăsă geaca în cuier și aruncă bocancii din picioare, apoi se năpusti spre scări, trecând ca o vijelie pe lângă tanti Anișoara, care stătea, ca de obicei, cu palmele împreunate în poală și privirea în pământ, șușotind numai ea știa ce.
Lisandra și Mateus încercară să nu pună la suflet comportamentul Clarei, punând totul pe seama schimbărilor care veneau odată cu adolescența, deși fata lor nu fusese niciodată atât de răzvrătită, însă fură șocați să audă ce le spuse Nora.
— E din cauza băiatului aceluia care umblă prin toată casa după ea.
— Ce băiat? se încruntă Lisandra, apropiindu-se de fetiță.
Nora își ridică privirea spre mama ei și îi răspunse pe un ton la fel de senin:
— Băiatul acela care arată ca un mort.
Ridurile de pe fața bătrânei Anișoara se înmulțiră atunci când gura îi zvâcni într-un zâmbet scurt.
***
În următoarele două nopți, multe visuri lucide se înlănțuiră, visuri în care Alexandre o răsfăța pe Clara cu plimbări lungi, băi fierbinți, rochii noi și petreceri zgomotoase alături de toți prietenii lui. Cu fiecare vis, pâcla care îi acoperea privirea Clarei se îngroșa, iar ea nu mai vedea nimic altceva în afară de cel pe care îl iubea. Fiindcă nu mai cunoscuse până atunci iubirea carnală și o fascina felul în care reacționa corpul ei tânăr. Era de parcă se simțea cu atât mai flămândă cu cât primea mai mult și, deși n-avea termen de comparație, prezența lui Alexandre se împregnase atât de bine în fiecare fibră și fiecare gând al ei, încât era convinsă că nimeni altcineva nu mai trăise vreodată asemenea întâmplări.
În fiecare dimineață se trezea morocănoasă și cu dureri cumplite de cap. Își trăgea draperiile groase peste ferestre, ca să nu mai pătrundă nici cea mai firavă rază de lumină de afară, însă cu cât ea se împotrivea mai mult, cu atât soarele strălucea mai tare.
În ziua de Ajun, bătea un vânt de primăvară. Zăpada de pe domeniu se topise aproape complet, iar într-una din lungile ei plimbări cu Alexandre, descoperiră și prima brândușă înflorită în buza pădurii.
Bărbatul se aplecă și o smulse din rădăcină, apoi, emoționat, se întoarse către Clara, se lăsă ușor într-un genunchi și, întinzându-i floarea a cărei tulpină se pleoștise imediat, îi zise:
— Sunt atât de fericit că te-am regăsit în sfârșit, încât sunt hotărât să nu mai aștept nicio clipă în plus. Nu este niciodată prea devreme sau prea târziu pentru iubire și, tocmai de aceea, mi-ar plăcea să-ți petreci eternitatea alături de mine, dacă și tu vrei, iubita mea.
Clara își ridică în dreptul buzelor mâinile care-i tremurau ușor, și, cu lacrimi în ochi, acceptă. Luă brândușa dintre degetele lui palide și vru s-o ducă la nas ca s-o miroasă, însă în clipa în care o atinse, se destrămă într-un damf de praf cenușiu.
— Ah, îmi pare rău, eu…
— Nu-i nimic, se grăbi ea să-l ridice de pe pământul jilav. Era foarte frumoasă, dar era doar o floare. Nimic altceva în afară de iubire nu poate fi veșnic.
Răspunsul ei îi aduse un surâs laconic lui Alexandre, care-i sărută mâna cu buzele reci, apoi și-o petrecu pe sub brațul său și porniră înapoi spre conac. Preț de o clipă, Clara ghici același sentiment pe care-l avusese în prima zi când ajunsese, impresia aceea care-i spunea că trebuia să fugă de locul acela, apăsarea grea care-i tăia răsuflarea. Dar clipi de câteva ori ca să se dezmeticească și intrară împreună în casa care, între timp, îmbrăcase straie de sărbătoare.
Ziua întreagă petrecută la cumpărături dăduse roade. Lisandra și Mateus instalaseră un brad înalt, plin cu globulețe și fundițe, lângă șemineul din sufragerie, de polița căruia atârnaseră șosete roșii. Cele două trepte convexe aveau balustradele de lemn împodobite cu beteală aurie, focul fusese făcut în toate camerele și cadourile erau deja pregătite.
Alexandre o conduse până în sufragerie, îi sărută mâna și îi promise că avea să vină s-o ia mai târziu. Rămasă singură, fata oftă a dor, dorindu-și cu fervoare să vină mai repede ziua în care să nu mai trebuiască să stea despărțiți. Se duse la bucătărie și îi găsi pe Octav și pe Nora jucându-se cu aluatul pentru fursecuri pe care mama lor îl lăsase la dospit. Nu le adresă niciun cuvânt atunci când intră, însă Octav nu se putut abține să nu-i atragă atenția.
— Miroși a mort, îi spuse el, scurt.
— Vezi-ți de treabă, piticule, îl repezi Clara, apoi înșfăcă în grabă un măr din tipsia de pe masă și se retrase în camera ei, unde-și petrecu următoarele ore visând cu ochii deschiși.
La un moment dat, auzi un ciocănit firav, și deși nu răspunse, ușa se deschise încet, iar în prag apăru tanti Anișoara.
— Să-mi fie cu iertare, coniță, of… gâfâi bătrâna.
— Te pot ajuta cu ceva? întrebă fata în doi peri, ridicându-se în capul oaselor.
Bătrâna ezită o clipă, apoi închise ușa, se așeză pe marginea patului și îi luă mâna fetei într-a ei. Clara nu se opuse, dar nici nu-i plăcea senzația: mâna Anișoarei era veștedă și rece, ca un ghem de piele uscată.
— N-aș vrea să fac păcat, dar trebuie să-ți spun, vorbi femeia, însuflețită dintr-odată, de parcă trupul ei accesase o rezervă ascunsă de vitalitate. Nu trebuie să te duci după el, fata mea. Să mă ierte Domnul, că e boierul meu și mi-i drag tare și a avut grijă de bătrânii mei părinți, dar… El are lumea lui, și tu o ai pe a ta. Lumile astea nu trebuie să se întrepătrundă vreodată.
Ochii opaci ai bătrânei o fixau pe Clara cu dârzenie, iar fata observă că Anișoara vorbea acum mult mai clar, fără dificultăți.
— Dar îl iubesc, insistă ea, încercând să-și retragă mâna.
— Dacă iubești pe cineva, trebuie să-l lași să doarmă. Nu-l trezi, lasă-i odihna veacului, că și-o merită, bietul. Lasă-l să doarmă, fata mea, că tare l-a mai obosit lumea asta și încă îl obosește.
Presimțind un înțeles ascuns al vorbelor bătrânei, Clara nu putu decât să aprobe din cap. După ce Anișoara plecă, rămase întinsă pe spate și se gândi multă, multă vreme, până când, într-un final, adormi.
Când se trezi din nou, era întuneric. Trupul îi era înconjurat de sute de petale de trandafiri roșii. Alexandre o privea de pe marginea patului, flămând și nerăbdător.
— Aș vrea să-ți arăt ceva.
Îi întinse mâna și o ajută să coboare din pat, apoi o conduse până în capătul celuilalt coridor, în fața ușii sculptate cu modele florale. Clara trase cu putere aer în piept și o deschise, iar dincolo de ea văzu o scară de lemn care ducea, pesemne, în podul casei, cufundat într-o ceață ca de smoală. N-o stingheri forfota umbrelor, nici trosniturile parchetului care răsunau în urma pașilor lor. Alexandre aprinse câteva lumânări așezate de-a lungul comodelor stropite cu vopsea. O mulțime de șevalete erau înșirate de-a lungul peretelui interior, fiecare purtând câte un tablou neterminat. Lângă fereastra îngustă, acoperită cu o draperie groasă, se zăreau multe borcane fără capace, pline cu mănunchiuri de pensule murdare. Câteva pânze rulate adunaseră praf într-un colț. Zări într-o parte un șevalet înalt, acoperit cu un cearșaf alb. Trase de el și tresări când văzu portretul pe care-l ascundea.
Era chiar ea, și totuși, femeia din tablou nu-i semăna deloc. Avea aceeași figură, aceiași ochi albaștri, același zâmbet stins și probabil că și același destin, doar că ceva din figura ei o făcu pe Clara să se înspăimânte. O răutate voită, premeditată, se insinua în spatele chipului angelic, și bănuia o ușoară încruntătură desenată de mrejele umbrelor. Văzu scrijelit numele Clara von Schuyler, iar în clipa aceea, auzi clar și răspicat vocea bătrânei Anișoara. Dacă iubești pe cineva, trebuie să-l lași să doarmă.
Brusc, mintea îi fu inundată de o lumină temerară, și înțelese totul. Se întoarse către Alexandre și-l privi în ochi, deslușind pentru prima dată de ce simțea că-l iubea atât de mult.
— Nu mai vreau să așteptăm nicio clipă, îi zise el, luându-i ambele mâini într-ale sale. Diseară ne vom căsători, declară el pe neașteptate, iar înainte să-i dea vreun răspuns, privirea i se încețoșă, trupul i se moleși și căzu din nou într-un somn adânc.
Se trezi tocmai când ușa camerei sale se dădea de perete. În penumbra țesută de fitilele aprinse ale candelelor, văzu chipurile schimonosite și trupurile deformate ale servitoarelor care intrau pe rând, fiecare aducând câte ceva. Ce ciudat arată, își zise Clara pe când cobora ușor din patul cu baldachin. Femeile așezară cutiile și coșurile din nuiele împletite pe unde apucară, apoi una dintre ele aduse un taburet pe care-l puse în mijlocul camerei, chiar în fața patului.
— Să aprind lumina? întrebă Clara, urmărind cu privirea pielea cenușie a uneia dintre slujnice.
Atârna crudă și soioasă, de parcă îi fusese smulsă de pe oase cu migală, iar dincolo de ea i se puteau vedea plăgile acoperite cu plasmă. Femeia scutură puternic din cap și începu să aprindă și mai multe lumânări, apoi alte două se apropiară de Clara și începură s-o pregătească. O fardară, îi coafară părul bogat în bucle lejere și, în final, o ajutară să îmbrace rochia de mireasă ravisantă, cusută cu mici diamante argintii. Când totul fu gata, servitoarele ieșiră tot așa cum intraseră, iar Clara rămase singură și căzu pe gânduri.
Simțea că-l iubea la nebunie pe Alexandre, dar nu știa de ce. Avea impresia că-l cunoștea, și totuși îl simțea atât de străin, atât de îndepărtat. Și totuși…
Clara ieși pe coridorul decorat festiv, cu ghirlande de hârtie colorată și buchete de flori în vaze uriașe. Calea se distingea clar în lumina sutelor de lumânări care ardeau de-a lungul pereților. Ajunse pe palierul dintre coridoare și privi în jos. Sufrageria era plină ochi cu oameni care arătau aproape la fel de rău ca servitoarele. Chipurile lor erau deformate, rânjetele — demonice, hainele erau zdrențuite, de parcă fuseseră cu toții măcinați în moara timpului și ieșiseră de acolo jerpeliți.
Când Alexandre o văzu, chipul i se destinse într-un zâmbet perfect. El arăta impecabil într-un frac negru, pielea îi lucea de vitalitate, iar ochii îi scânteiau.
Fata coborî scara din stânga, prima pe care urcase în ziua când venise la conac, îi luă brațul și se lăsă condusă afară. În lumea lui, zăpada rămăsese la fel de înaltă și de încăpățânată, acoperind domeniul. Totuși, cineva făcuse pârtie pe toate aleile. La câțiva metri distanță de prispă, fusese amenajat un altar în fața căruia aștepta un preot bătrân, cu pielea putrezită, înveșmântat în straie de aur peste care colcăiau viermi mici și albi. De-o parte și de alta a aleii se găseau multe scaune pe care erau așezați oaspeții, cu toții la fel de putreziți, dar la fel de frumos îmbrăcați. Alexandre îi sărută mâna, apoi porni înainte și se opri în dreptul altarului, în timp ce ea rămase pe prispă. Auzi dintr-odată vocea hârâită a Anișoarei în spatele ei și se întoarse cu totul, ținându-și poalele largi ale rochiei cu ambele mâini.
— Ți-am adus buchetul, coniță, îi zise femeia, ridicându-și ochii opaci către ea.
— Mulțumesc, îi răspunde Clara, apoi îi zâmbi larg.
Când făcu primul pas pe alee, începu brusc să ningă cu fulgi mari. Totodată, lămpile cu gaz învelite, montate în vârful unor stâlpi ce înconjurau mulțimea, se aprinseră, împrăștiind o lumină galbenă, tristă. Clara pășea încet spre altar, iar cu fiecare pas pe care-l făcea spre Alexandre, cu atât mai mult îl înțelegea. El nu era rău, nu era nici demon, nu era nici vreun farsor care să-i fure inima fără să-i dea nimic înapoi. Ajunse în dreptul lui și se aplecă să-i sărute obrazul rece. Fulgii mari care i se prinseseră în păr nu voiau să se topească. Privirea albastră, ascunsă sub genele lungi, îi mângâiau chipul cu emoție. Așteptă ca preotul să rostească cele cuvenite, iar când fu rândul ei să răspundă, spuse un simplu și etern nu.
Alexandre făcu brusc ochii mari și o fixă întrebător.
— Sigur ai emoții, iubirea mea. Și eu am, încercă el să-i justifice răspunsul.
Invitații începuseră deja să se foiască pe scaune, să șușotească și să se agite. Ninsoarea se întețea, fulgii cădeau tot mai grei.
— Nu am emoții. Alexandre, ești prima mea iubire, probabil că te voi iubi mereu și mă voi gândi la tine pentru tot restul zilelor mele. Dar eu am lumea mea și tu ai lumea ta și nu e corect pentru niciunul dintre noi să trebuiască să se sacrifice. Nu vreau să-mi părăsesc familia, și nici tu nu trebuie să-ți părăsești sălașul. Ești înconjurat de oameni care te iubesc.
— Minți! răcni el brusc, atât de puternic încât un adevărat vifor se porni din spatele lui, chipul i se schimonosi, iar ochii i se aprinseră, roșii și turbați. Nimeni de aici nu mă iubește, oamenii ăștia sunt aici doar de decor!
Flutură violent cu mâna și toată adunarea de trupuri găunoase dispăru, înghițită de întunericul care curgea vâscos ca o smoală, ascunsă după perdeaua viscolului care tuna cu furie, sădindu-și fulgii mari.
— Credeam că ai înțeles asta până acum, continuă el, cu vocea ceva mai domoală. Nimeni nu m-a iubit vreodată, în afară de tine. Nimeni nu mi-a fost prieten adevărat, nimeni din familie nu m-a prețuit, nimănui nu i-a păsat de mine!
Răcni atât de tare că fata se sperie și, vrând să se dea înapoi, se împiedică de poalele rochiei și căzu pe spate. Trupul atât de frumos al lui Alexandre se deformă, căpătând paloarea morților, hainele i se jupuiră, privirea i se umplu cu o ură dezlănțuită. Clara se sperie de transfigurarea lui și se adună repede de pe jos, fugind înapoi spre conac. Toată casa era goală. Strângând în pumni poalele rochiei albe, apucă vătraiul rezemat de peretele șemineului și trase toți tăciunii aprinși pe covor. Carpeta se aprinse imediat, iar focul se răspândi flămând, înghițind materialul uscat.
Când Alexandre dădu buzna înăuntru, mârâind și înjurând printre dinți, Clara se afla deja la jumătatea scărilor. Spaima o făcu să înghețe și, pentru că nu era atentă, glezna i se îndoi și căzu din nou. Durerea o făcu să scâncească și își răsuci capul, privind în urmă, dar Alexandre dispăruse, înghițit de focul care se întindea cu repeziciune, învăluind ca într-o îmbrățișare canapelele, mesele, tocurile ușilor și draperiile, scările de lemn. Chiar când ajunse aproape de ea, căldura infernală și mirosul puternic de fum o făcură să se trezească.
Sări din pat și vru să aprindă lumina, dar se răzgândi. Ieși pe coridor urlând de spaimă și șchiopătând, bătu cu pumnii în ușa de la camera părinților ei, apoi se repezi în camera fraților ei, care dormeau duși, spate în spate.
— Ce naiba se petrece? tună vocea lui Mateus de pe hol.
— Arde casa! strigă Clara cât de tare putu, în timp ce-l zgâlțâia pe Octav.
Lisandra se repezi spre pat, înspăimântată și pierdută, o luă pe Nora în brațe și o purtă de-a lungul coridorului, pe jumătate adormită. Octav se dezmetici mai repede și porni în fugă după mama lui. Ajunși pe palier, Clara văzu că toate ușile de pe celălalt coridor erau deschise. Trebuie să fi fost camerele oaspeților lui, își zise ea. Sigur le-a deschis pentru nuntă.
Focul izbucnise din bucătărie și devorase toate camerele de jos, chiar și cea în care dormea tanti Anișoara. Mateus nu s-a mai putut apropia, așa că a ieșit în curte în urma Lisandrei și a copiilor. Clara, în schimb, s-a răzgândit în ultima secundă și s-a năpustit pe coridorul din dreapta, mai mult șchiopătând până în capăt. A început să râcâie tapetul vernil până ce i-au plesnit buricele degetelor, dezvăluind ușa sculptată, pe care a deschis-o cu greu, împingându-se în ea cu putere.
Odată ajunsă în pod, încremeni înaintea lui Alexandre, care-o aștepta aievea în mijlocul atelierului său.
— M-ai trădat, Clara! urlă el, cu fața scăldată în lacrimi, atunci când o văzu.
Mirosul de fum i se împregnase în haine și în păr, degetele îi sângerau, glezna o durea, însă nimic nu se putea compara cu durerea ascuțită pe care o simți atunci când auzi vocea frântă a celui pe care-l iubea. Vocea lui era plină de durere.
— Iartă-mă, murmură ea în timp ce două lacrimi limpezi îi alunecau pe obraji.
Amuți brusc, cu lacrimile închegate în ochi, atunci când fata își lipi mâna mică de obrazul lui ras, zâmbindu-i cu o căldură care putea topi toată calota ce crescuse în inima lui veștedă. Fără să-și dezlipească privirea de el, își mânji buzele cu sângele proaspăt și îl sărută pe buze.
— Sunt așa de fericită că te-am cunoscut, îi spuse ea apoi. E vremea să dormi, iubirea mea. Dormi, odihnește-te în pace…
Trupul înalt și masiv al lui Alexandre se prefăcu imediat în cenușă. Clara rămase o clipă cufundată în bezna rece. Dintr-odată, începu să resimtă mai aprig căldura nefirească, foamea, setea, durerea. Dibui împrejur până în locul unde știa că se găsea portretul celeilalte, apoi îl luă și coborî din pod. Cu greu smulse din perete și portretul lui Alexandre de pe coridor, însă îndată ce le avu pe amândouă, se repezi spre scări și, cu ultimele puteri, ieși în curte. Mateus îi conducea pe Nora și pe Ovidiu la mașină, iar Lisandra privea flăcările care mistuiau casa cu lacrimi în ochi. Abia când o văzu pe Clara cu tablourile în brațe, realiză ce grozăvie făcuse.
— Nu pot să cred că te-ai întors după pânzele astea! o certă ea pe fată, însă abia dacă-i auzea vocea.
Se prăbușise în genunchi, în zăpadă, și plângea cu sughițuri deasupra celor două tablouri, iar conacul din spatele ei devenise un adevărat festin pentru flăcări.
Autor: Gabi Gabrinov
