Cu lupii pe urmele lor

Au ajuns la pădure. O pădure de foioase deasă unde printre mestecenii lipsiți de seva dulce, domina fagul cu scoarța albicioasă și stejarul încrețit la coajă de ani și vreme rece.

Ziua de marți, imediat după Crăciunul anului 1965, se anunța euforică și aventuroasă pentru că, două familii prietene și vecine, au hotărât să ofere o escapadă la săniuș micilor descendenți, două fetițe și doi băieței.

Bucălată în obraji, una dintre minore împărțise cu responsabilitatea unei pioniere de opt ani, locul în sănioară cu fratele mai mititel, a cărui ochi albaștri deasupra fularului tras peste năsuc, dovedeau o vie curiozitate pentru cei cinci anișori de curând împliniți. A doua săniuță oferise spațiu celorlalte odrasle: un școlar de clasa întâia și surioara mai mică, o copilă cu șoșonii trași peste ghetele îmblănite din picioare, flecărind neostenită ori de câte ori se ivea ocazia, modul ei de a-și onora cu succes cei șase ani de existență.

Tăticul acestei mici vorbărețe și a fratelui ei, împreună cu vizitiul, pregătiseră minunăția aceea de sanie, „moștenităײ de partid de la un grof ungur, ulterior donată dispensarului veterinar din comuna Șomcuta Mare. Vopsită în roșu și negru cu tălpi din lemn și metal, păstra o eleganță desuetă. Blănuri de oaie și pături groase acopereau canapele căptușite cu piele neagră bătută în ținte argintii. Caii tineri, puternici fornăiau și scoteau abur cald pe nări, cam incomodați de zăbală de la gură, motiv suficient să scuture capul în răstimpuri. Hamurile din piele așezate peste păturile de pe spinarea lor lată, luceau de la grăsimea folosită pentru a fi în bună stare și puternicele exemplare înhămate de o parte și alta a oiștei, trepidau pe loc după ce alergaseră aproape un ceas și jumătate, trăgând sania mare cu celelalte două mai mici prinse la spate, din comună până la pădure.

Vizitiul mulțumit că ninsoarea căzută pe traseu era bătătorită și înghețată, ceea ce ușurase sarcina bidiviilor, oprise într-o margine troienită și după ce toată lumea coborâse jovială din sănii, a îndemnat animalele, întorcându-le spre direcția de plecare, pentru ceasul când aveau să înapoieze acasă.

– Noo, mișcă-te amu murgule, îndemnase hotărât calul negru mai leneș, apoi ajutat de interjecții îi direcționase pe amândoi să dea roată în drum.

– Diiiii, așeee, no dară, unde o luați la vale? Hooo, nebuno, șezi locului, dacă vrei fân din raniță, o certa și pe iapă, stimulând animalele ușurel cu biciul.

Terminând misiunea cu succes, a băgat biciul folosit destul de rar de altfel, la locul lui într-un inel metalic prins de vehicul aproape de locul unde șezuse. A coborât și de sub podeaua din lemn a saniei a scos două ranițe cu fân destinate cailor. Legate cu sfori, le-a atârnat de grumazul animalelor astfel încât boturile lor intrau în sac și trăgeau fânul să se hrănească.

Locul unde poposiseră, cunoscut de localnici sub numele de Poiana, se desfășura pe un platou larg, cu păduri întinse și zone de pășunat vara, o oază maramureșană, unde traseul acoperit cu zăpada înghețată, șerpuia dinspre satele din apropiere, continua și despărțea pădurea pe mijloc, apoi dispărea lărgindu-se spre alte așezări rurale.

Pudrată cu omăt după ninsoarea scurtă căzută în timpul nopții, codrul expunea crengi golașe, garnisite ici, colo cu țurțuri de gheață. În liniștea dimineții târzii de decembrie, bufniturile zăpezii căzute de pe unele ramuri, spărgea aparenta apatie a peisajului.

În timp ce vizitiul vedea de potcoviții cu coadă, adulții au dezlegat săniuțele și împreună cu vlăstarul din dotare, au căutat un derdeluș din troiene adunate peste întinderea înălbită de lângă pădure, ba au pus la cale să lase de pază copacilor și un om de zăpadă, cerber necesar pentru vremuri grele.

– Daʾ nu vede că n-are ochi! s-a plâns mezinul clanului, Ucu, studiind dezamăgit creația cu capul diform. S-a foit în jur iscodind după vreo doi nasturi căzuți din vesta veveriței că așa știa de la grădiniță, din poveștile doamnei educatoare, informație transmisă cu toată convingerea și celor din jur, în clipa următoare.

– Bată-l norocul, a zâmbit mama, nu-l putem lăsa așa, ai dreptate. Dacă nu nasturii veveriței, vom găsi noi ceva.

– Haideți în pădure, să căutăm ghindă de stejar și jir de fag, a venit propunerea celeilalte mămici și poate avem noroc să vedem veverițele cum se joacă printre crengi.

– Mai ușurel cu intratul în pădure, i-a avertizat soțul Georgel, sunt animale sălbatice. Bântuie după hrană și suntem destul de izolați aici.

Împreună cu prietenul său de aceeași vârstă, ajutase la rostogolirea bulgărilor prin zăpada pufoasă până la locul unde încet, încet se configura cerberul alb. Aveau noroc cu ninsoarea de peste noapte, pentru că puteau modela ușor creatura fără chip deocamdată.

– Ce animale? Veverițe și iepurași? se repezise cu speranță puștoaica Cătălina, atentă și la șoșonii moșteniți de la frate, din cauza cărora tot aluneca apoi se ridica sprintenă și-și scutura mănușile groase de omătul lipit de tricotajul gros.

– Și ele, dar mai sunt vulpi, mistreți, lupi, enumerase în grabă, mama Tina, aranjându-și mai bine șalul din lână pe umeri pus peste paltonul de stofă căptușit cu mesadă[1].

Se făcuse amiază între timp și soarele își trimitea razele prin aer, cerul se înseninase și o lumină rece aducea un aer pur cu iz de pădure.

– Am auzit mai devreme ciocănitoarea, a anunțat fetița de opt ani, în timp ce nivela cu mănușile, corpul masiv al namilei construite prin contribuția tuturora.

– Ce face pe vremea asta? întrebase Ucu candid.

– Bate cu ciocul în scoarța copacilor ca să facă și ea ceva, râse soră-sa de el.

– Nu, își caută ghindele ascunse prin scoarța și găurile copacilor, mi-a zis mie tata. Acolo își face depozite, explicase școlarul de clasa întâi, fudul nevoie mare că era la curent cu tema.

Tot discutând, grupul s-a pornit până la urmă spre pădurea înaltă și adâncă, gata să anunțe cu crengile primind musafirii. Înaintau anevoie prin stratul alb depus și pe tulpinile arborilor, iar dedesubt, ici colo se simțea rețeaua de frunze căzute de prin toamnă. Bărbații pășeau înainte ca să testeze traseul pentru siguranță, urmau copiii, iar mămicile încheiau convoiul. Atenționați de prezența omului în lumea aceea pașnică, copacii cu crengile mai joase odată atinși, lăsau ramurile să vibreze și lăsau să cadă povara din pe sol. Zăpada scânteia în locuri neatinse de umbre, când lumina soarelui se strecura jucăușă printre arbori. Pe această temă, cei mici au început să speculeze și să inventeze povești și aventuri cu pitici, vrăjitoare, ba chiar au pomenit și de teribila Fată a Pădurii preschimbată în fel și chip după bunul ei plac, pentru a lua viețile rătăciților din codru.

– Poate a fost Fata Pădurii cu chip de căprioară, a propus Pușa o variantă fantezistă de-a ei.

– Nu, că atunci când apare, se stârnește vântul, se aud râsete ciudate sau vaiete prelungi și sălbăticiunile se agită, explicase Mirel doct.

– Daʾ tu de știi?

– Ne-a spus povestea bunica într-o seară. Și dânsa nu ne păcălește, adăugase convingător.

Au găsit câteva vreascuri potrivite, iar ghindele s-au lăsat greu dibuite, că le mâncaseră mistreții toamna, la fel și jirul, explicase nenea Vasile, tatăl Pușei și a lui Ucu, scociorând cu vârful cizmei din piele prin gheața mai moale după fructele cojoase.

– Nu strica încălțămintea Vasile! Zăpada întărită este ca briciul, taie pielea cizmelor, l-a atenționat nevastă-sa, o femeie plinuță, cu cap de păpușă și ochi albaștrii. Soțul, un brunet cu ochi calzi, surâse vag și se potoli.

Au mai făcut pași printre arbori și cu dibăcie au reușit să ocolească un tufiș cu crengi răsfirate în toate direcțiile ca un păianjen imens. Sub el, spunea nenea Georgel, sălășuiau viețuitoare mici aflate în hibernare precum ursul. Primăvara ieșeau și populau pădurea.

Erau învăluiți din toate părțile de lucruri aparent misterioase și înmormântate sub zăpadă frunzele acoperite păstrau culoarea descompunerii.

Au zărit o scobitură într-un stejar bătrân și Mirel a vrut să scotocească cu un băț înăuntru, dar nu l-a lăsat tata, că poate era vizuină de vulpe sau șoarece de pădure și era păcat să le strice căsuța, explicase părintele.

O veveriță cu coada stufoasă a coborât în grabă pe trunchiul unui arbore alăturat, a dat roată pe lângă și a urcat în viteză înapoi, ascunzându-se într-o mică scorbură la înălțime. A scos capul și ochii neastâmpărați au inspectat repede zona și a dispărut înăuntru.

Surescitați, pruncușorii cu ochii lărgiți de bucurie, țopăiau pe loc, au început s-o strige sub diverse nume, ba chiar s-o îmbie cu bombonele de mentă din buzunarul mamei Dina, însă fără succes. Domnișoara cu codiță simpatică nu se lăsase ademenită.

– De ce nu iese? se lamentase puștoaica de șase ani.

– Dacă nu iese, înseamnă că stă înăuntru, replicase frate-său extrem de serios.

– O s-o vedeți la primăvară când venim la cules de violete și mai târziu când vom prinde rădașce pentru insectar, anunțase mama lor. Ați făcut atâta gălăgie că ați speriat-o biata, și, probabil coborâse să caute scoarță de copac pentru masă.

– Nu-i politicos să nu răspunzi când te strigă cineva, anunțase Ucu, făcând botic și citând din educația primită de acasă.

– Eu cred că-i surdă, intervenise Cătălina. Așa îl întreabă mama pe tata uneori când nu răspunde.

N-a sesizat schimbul de priviri dintre adulți și nici zâmbetul acestora.

Preocupată, încerca să țopăie pe urmele cizmelor lăsate de adulți pe cărare.

Din loc în loc se vedeau amprentele unor lăbuțe și copii au început să dea cu presupusul iarăși: urme de iepuraș, ba de vulpe, sau poate șoarece de câmp?

– Sunt urme alungite de vulpe, a anunțat tata Georgel și imediat le arătă un stejar lângă ei cu coaja râcâită și murdară. Vedeți, acolo în schimb, au fost mistreți puși pe scărpinat, s-au folosit de asperități și s-au frecat de trunchiul copacului.

S-a oprit în așteptare, ca toată suflarea să vadă copacul cu pricina.

Dintr-o dată un vuiet în mișcare și o căprioară speriată cu blana aproape cenușie a țâșnit dintre copaci azvârlind din picioare și arcuindu-se în salturi printre trunchiurile înalte.

Surprinși, oamenii rămaseră nemișcați, urmărit-o în tăcere dispărând odată cu tropăitul înfundat al copitelor pe zăpada depusă în straturi. La scurt timp, printre crengi o forfotă fâlfâitoare și un croncănit venit de sus, animă lumea de jos.

– Căprioara, a trecut o căprioară! jubilase Ucu, arcuindu-și brațele în sus și țopăind cu piciorușele scurte pe talpa cizmulițelor negre.

Mama s-a uitat în direcția lui și s-a repezit să șteargă năsucul micului mucos. I-a atins cu palmele obrajii reci și îmbujorați într-o scurtă și tandră mângâiere și a depus un pupic pe vârful năsucului. Mulțumită de inspecția făcută și mândră de cel mic, privirea ei alunecă și spre fiică.

– Trage-ți căciula mai bine pe cap! Vrei să răcești?

Mirată de intensitatea crescută din vocea mamei, fiica se încruntase, dar se execută imediat.

– Da, unde alerga căprioara? a revenit cu interes asupra subiectului, Cătălina, trăgându-l pe taică-său de mână ca să-l facă atent.

Acesta, își îndreptă cușma [2]de pe frunte, s-a aplecat și a ridicat-o în brațe.

– A șters-o pentru că este urmărită și caută siguranță.

– Cine o urmărește? întrebase fiul cam neîncrezător, și au fost și niște corbi [3] după aia…

Tații și-au încrucișat privirile.

– Nu-i bine, clătinase din cap îngrijorat și lăsă mica prințesă din brațe atent să nu cadă. Corbii urmăresc prada când este hăituită și asta se întâmplă când sunt lupi.

– De ce? ceruse lămuriri fiul.

– Când atacă un animal, după ce se satură de hrănit, rămân resturi și acestea sunt mâncate de corbi. Ei știu asta și de aceea însoțesc haitele la vânătoare.

– Căprioara a plecat la familia ei? se trezise Pușa mustind de curiozitate pe sub fularul gros tricotat în casă.

Au primit explicații simple dar scurte, că doar nu erau părinții în măsură să ghicească încotro o luase frumoasa pădurii și s-au mulțumit cu răspunsurile, dar imediat au inventat în joacă altele, în baza poveștilor auzite sau citite despre animalele pădurii. Sălbăticiunile pomenite în discuție, le cunoșteau din povești și numai în cărți erau periculoase. De ce să simtă teamă cu mama și tata gata să-i apere, comentau cei mici, când ceilalți tăifăsuiau puțin mai încolo.

O auziră pe una dintre mămici râzând ca de o glumă bună, secondată apoi de ceilalți adulți. Râdeau ușor și istoriseau întâmplări trăite în frageda pruncie. S-au apropiat de ei și toți șase s-au veselit de ce se povestea în micul grup. Tata Georgel crescut în Fălticeni, știa să nareze cu umor fin cu accente moldovenești, episoade hazlii trăite în casa părintească. A captat imediat atenția făcându-i pe toți să râdă.

S-a ivit un moment de scurtă tăcere și prâslea cel mic, a găsit prilej să intervină.

– Plecăm să terminăm omul de zăpadă? glăsuise cu capul căptușit într-o imensă căciuliță de muton doré[4], cu voce subțire, ușor alintată.

– Apoi mergem iar la săniuș? se arătase doritor Mirel la rândul său.

– Mie mi-e foame, când mâncăm? se interesase domnișoara mai mărișoară.

Adulții s-au sfătuit din priviri.

– Mergem să terminăm omul-de-zăpadă, mâncăm, apoi vedem, decretase tanti Dina, evitând să facă promisiuni certe pe termen lung.

Începuse să se înfrigureze și o luară îndărăt spre liziera pădurii să termine ce-și propuseseră.

Au croit ochii din ghinde, un nas dintr-o crenguță ruptă și gura au făurit-o dintr-un ciucure din lână roșie, desprinsă din hamul cailor, făcându-l pe vizitiu să bombăne din sanie, unde se cățărase învelit în blănuri de oaie așteptându-i. La final, din două crengi de molid verzi găsite de nenea Vasile prin pădure, l-au înzestrat cu brațe și arăta comic tare, că nu degeaba copilița de șase ani comentase ulterior:

– Arată ca un porc zburător și se strâmbase la bazaconia din față.

Chiuind însuflețiți, au râs și au făcut cerc în jurul sculpturii fără pălărie și lipsită de picioare, prostindu-se prin dans.

Au lăsat baltă grăsanul caraghios și s-au adunat la cotiga [5] fără roți, să se înfrupte cu toții din gustările aduse: pogăcele cu jumări, cornulețe cu nucă, șnițele cu murături, pită coaptă în casă și desigur o gură bună de pălincă din prună curată, producție proprie, prelucrată la horincie așa cum scria la carte. Copiii au primit în schimb, ceai îndulcit cu miere de albine.

Doritori de mișcare au purces din nou la săniuș și au luat-o spre derdeluș.

Cu ochi scânteietori și obrajii aprinși se bucurie cei mici supravegheați de părinți, au pornit pe ruta alunecoasă la vale, direcționând cu tălpile săniuțele. Mai cădeau făcând mătănii cu nasul în zăpadă, se ridicau, zbierau cu toată gura, se îndemnau reciproc și se certau cine să preia conducerea sănioarelor la vale.

Mămicile cu zâmbet binevoitor pe buze, sub efectul euforiei din jur, stăteau mai la o parte și tropăiau cu cizmele groase pe loc, schimbând sfaturi despre moștenitori și educația dată. Scoteau aburi pe gură când vorbeau și le cam înghețase nasul. Soții, le-au luat la bulgăreală și s-au hârjonit cu toții până aproape și-au irosit suflul. Nenea Georgel și-a pierdut la un moment dat căciula și părul în nuanțe arămii, ondulat frumos, s-a răsfirat în aer. A întins brațul, a ridicat obiectul de jos, l-a scuturat bine și a îndesat pe frunte cușma de astrahan[6], râzând ca de o poantă bună.

Trecuse de prânz, aerul se rarefiase mai mult, anunțând gerul prin apropiere.

Cei mici protejați de pufoaicele groase, au coborât fularele sub bărbie din nevoia de a respira în voie și frigul le pișca obrăjorii punându-le culoare sub formă de rotocoale, doar prichindelul de cinci ani primise interdicție să nu miște fularul de la gură, sub avertizarea unui deget ridicat amenințător, de mama lui.

În sanie, vizitiul, după ce mâncase bine la orele prânzului cu ceilalți, se ghemuise mulțumit și sforăia pe rupte sub blănuri de oaie și pături din lână.

Copiii s-au hotărât să-l sperie, cărând în pumni zăpadă și pâș, pâș s-au apropiat de vehiculul epocal cu gânduri năzdrăvane, numai că i-a zărit nenea Vasile și i-a mătrășit de acolo, motiv suficient pentru aceștia să-l folosească țintă pentru bulgării sfărâmicioși. La un moment dat, adultul s-a prefăcut că cedează și s-a trântit pe o movilă cu mâinile și picioarele răsfirate, iar zvăpăiații au năvălit împresurându-l. În final când a scăpat din omăt, s-a ridicat o arătare pudrată cu alb, cu nasul stacojiu, părul umed, fără căciulă și cu un zâmbet caraghios pe față.

Cu atâta zarvă se trezise și vizitiul și după ce și-a oferit un moment de dezmeticeală, a coborât la caii priponiți bine, a luat ranițele cu fânul rămas și le-a depozitat la locul lor din podeaua saniei. Ca într-un ritual, a urmat verificarea hamurilor cu legăturile acestora, a lămpașelor fixate în exterior de caroseria din lemn și desigur dacă nu uitase chibriturile necesare pentru ele. Mulțumit de treburile făcute, a pornit la o mică plimbare de dezmorțire, că deh, la cei patruzeci și cinci de ani, bătuți pe muchie, până și mustața cu fire albe prin ea, începea să-l dea de gol. S-a zgribulit nițel în șuba [7] lui neagră și a simțit aerul umed sub povara temperaturii tot mai scăzute. Vremea liniștită de afară nu-l păcălea, avea să se lase ceață și hotărî când avea să revină la trăsură, să zorească domnii la plecarea spre casă.

Numai că și adulții gândeau la fel că orele treceau amețitor de repede când era loc de distracție și ca urmare adunați lângă sanie, au dat startul de pregătire pentru întoarcerea acasă. Mai întâi au preluat săniuțele, motiv de vociferări aprige, dar inutile din partea micuților. Bărbații le-au legat bine în spatele celei mari, au pregătit învelitorile de pe banchete și au anunțat adunarea.

Au început cu bombăneli. Mai doreau la joacă și nu doreau să plece. Au hotărât să negocieze.

Mezinul din grup, se poziționase în fața mamei, cu piciorușele ușor desfăcute înfipte bine în zăpadă și brațele încrucișate la piept, ca un veritabil bărbățel în miniatură. Ridicase fața înroșită de alergătură, cu fularul tras sub bărbie și afișa o bosumflare îndărătnică, în dezacord total cu intențiile celor mari.

Avu obrazul să proclame de la înălțimea măruntă:

– Eu de aici nu plec! Nu vreau, nu vreau, nu vreau, repeta necontenit cu ochii înfipți în cei ai mamei.

Cu mâinile în buzunarele paltonului, mama-sa l-a strivit cu privirea.

– Drăguță, e târziu, sunteți terminați de oboseală și apoi vreți să răciți? Nu vezi că-ți plouă nasul de-o vreme încoace?

– Da, ce să facem acasă? Iar mă pui la somnul de după masă.

– Las că azi nu te mai pun. Hai vino la mine să te aranjez puțin.

Copilul aproape că cedă, când o auziră pe Cătălina.

– Ne-ați promis că stăm toată ziua!, îi amintise tatălui preocupat să-și găsească o mănușă pierdută în zăpadă.

Acesta se opri din căutări și se uită la fetița cu trăsături apropiate cu ale sale și cu aceeași culoare de ochi căprui încrezători.

– Tătuță, o să venim și altă dată. Acuși se întunecă. Nu vă e milă de cai? Voi ați alergat fără astâmpăr, dar ei, au bătut pasul pe loc de dimineață.

– Ce contează! Au potcoave de iarnă și pături groase, a intervenit Mirel flegmatic, sosit mai aproape să asculte conversația tată-fiică. Nici el nu părea mai fericit.

Nenea Georgel, pufni discret pe nas. Nu s-a lăsat prins la mijloc. A răsucit totuși capul în speranța că va fi salvat de soție, numai că doamna lui găsise taman atunci oportun să aranjeze cutiile cu merinde mai bine prin sacoșe, deși, fuseseră rânduite și după prânz. Pungi și pungulițe, foșneau în mâinile ei pricepute și expresia de concentrare de pe chip, arăta cât de mult îndrăgea treaba asta. Oftă în barbă. Trebuia să se descurce singur.

– Vorba-i vorbă! V-am promis că vă aduc la săniuș și am făcut-o. Ați stat destul. Ce-i prea mult strică.

– Poate mâine se topește zăpada, lungise cuvintele a supărare Pușa spre maică-sa. Și mâine vine buni de la Sibiu și pe urmă zici că nu putem pleca nicăieri ca să n-o lăsăm singură.

Fratele tăcut până atunci porni la ofensivă.

– O dată și gata, bine? se adresă de data asta lui taică-său ivit din pădure cu câteva crenguțe de vâsc.

Acesta arcui mirat sprâncenele spre nevastă. Habar nu avea despre subiectul discuției, dar clar toată copilăraia aia se smiorcăia asiduu.

– O dată ce? se interesase punând vâscul între săniuțele legate să nu cadă.

– Vor să mai stea, explicase consoarta, aranjând hainele celui mic cu mână de expert și apoi fularul peste gură.

– Nu se poate! Se apropie noaptea și avem ceva de mers până acasă.

– Tulai Doamne! Neastâmpăratul ăsta e ud leoarcă, aproape că strigă femeia. Prosopul! Unde l-am pus oare, să bag mâna puțin și să-l șterg pe spate.

Se răsuci degrabă și începu să cotrobăie prin gențile aduse.

Pe chipul fiului se așternu o expresie concentrate și vag comică.

– Mami azi e ieri?

– Nu. Azi e azi, a replicat femeia preocupată să strecoare prosopul pe sub haine să ajungă la spatele minorului.

– Și ieri când a fost?

– Ieri a fost…ieri.

– Cum? Ieri e de două ori?

Mamă-sa a clipit nedumerită, a încercat să gândească, apoi a ridicat ochii la cer și n-a mai scos un cuvânt.

Lângă ei, tratativele continuau sonor.

– Dacă promitem că mâine curățăm și lustruim toți pantofii din dulap, mai stăm o oră, vă rugăm? încerca Cătălina trocul promisiunilor cu taică-său.

– Aranjăm și lemnele tăiate pentru foc în coșuri, a licitat Mirel plasându-se mai aproape.

– N-ați urcat până acum? s-a auzit din spate vocea mamei Dina mai catolică decât papa. Dacă în următorul minut nu sunteți așezați, vai de fundul vostru!

Mai mârâind, mai bombănind s-au așezat în sanie cu părinții lângă ei.

Vizitiul întors din plimbări urmărise scena mustăcind. Se vedea clar asta după arcuiala mustății grizonate împodobită cu promoroacă între timp. S-a cățărat pe locul său, nu înainte de a întreba:

– No, amu o să mai viniți la săniuș?

– Daaaa, răspunse corul de voci din spate.

Au luat-o încet, pe aceeași cale cu animalele de tracțiune îndemnate la trap ușor.

– Diii, Stelo! Hai că merem acasă. Noo, ce faci murgule, iar o iei hăis?

Zurgălăii prinși la căpăstru în spatele urechilor de fruntarul din piele decorat cu lână roșie tremurau și clinchetul acestora se alătura cadenței trapului animalelor și a gheții frecate de sub sanie.

Ceața cobora lin ademenită de îmbrățișarea frigului și învăluia întinderea nemărginită, iar pădurea în vălul de umezeală, se pregătea adâncă și misterioasă pentru ritualul nopții geroase.

Ucu și Pușa, flancați de părinți, se bâțâiră o vreme până își găsiră locurile comode și înfofoliți între pături, se înghesuiră unul în altul căutând căldura. Copila, a lăsat ochii să rătăcească peste întinderea vastă și abia atunci a sesizat trei căpițe de fân cu pălării albe deasupra, căpițe plantate ceva mai departe de șanțurile înălbite din belșug. Mai încoace, un copac singuratic și golaș lăsase crengile să converseze cu o pereche de guguștiuci cam zgribuliți.

Landoul pe schiuri, se îndepărta de pădure, alunecând pe pârtia de gheață și cuprinsă de moleșeală Pușa picotea lângă frățiorul adormit buștean și sprijinit de brațul protector al mamei. Se vârî și ea sub brațul lui tati, căutând confortul înainte de a se lăsa pradă unei dulci toropeli.

De cealaltă parte, pe bancheta față în față cu amicii lor, Georgel și Dina, flancau proprii urmași la fel de grijulii și prevenitori. Stăteau cu spatele spre pădure și în fața lor, crupele cailor săltau ritmic și fâs, fâs, fâs de la tălpile metalice și trop, trop, trop de la copite, zgomotele ușoare și limpezi se propagau în tihna serii preocupată să îngusteze cu fiecare clipă, mărimea tabloului diurn.

Cătălina dormita sprijinind capul de brațul mamei, iar fratele alături, urmărea cu ochi somnolenți peisajul ce părea în mișcare.

Ceața s-a risipit pe nesimțite, limpezind zarea, iar gerul a cotropit cerul și năprasnic a încorsetat pământul chemând întunericul în revărsarea sa, să-i țină companie. Reci și îndepărtate, stele au purces să pâlpâie scăldând un cer tăcut și întunecat.

Vizitiul a tras hățurile într-un anume fel și caii s-au oprit într-o parte a drumului, iar omul a coborât cu chibriturile ca să aprindă lumina lămpașelor. Și-a dres vocea, scuipând savuros într-o parte, apoi și-a tras nasul vârtos. La urechi i-a ajuns urletul prelung al unui lup venind dinspre pădure. Omul a rămas înțepenit o clipă și s-a îngrijorat. S-a dus la animale să le verifice potcoavele să fie curate și dacă urmele de vaselină aplicate în interiorul copitei să împiedece formarea crustei de zăpadă în interior se păstrase. Caii au început să pufnească neliniștiți de cum au auzit sălbăticiunile, și-au rotit urechile spre spate atenți și inima omului a început să bată mai tare. Imediat, un alt lup răspunse primului. Sunetul sălbăticiunii, primitiv și înfiorător nu venea de foarte departe. Se mai adaugă unul, la fel de feroce, sunet ieșit dintre fălci puternice. Fără să stea pe gânduri, vizitiul s-a apropiat iute de laterala dreaptă a faetonului cu tălpi.

Pe șoptite s-a adresat bărbatului de la margine.

– Cred că la prânz, lupii au ratat căprioara. Bacsamă că haita se adună iară pentru vânătoarea de noapte.

– Am auzit și noi urletele, admise bărbatul de pe locul său. De unde știi, că vin încoace?

– Caii. Au auzit. Dau semne…

– Urcă iute și dă-i bice atunci!

Vizitiul nu așteptă să i se spună a doua oară. Se săltă pe locul lui, prinse hățurile și îndemnă caii la trap iute.

– Chiar pot să ne ajungă? s-a adresat cu voce scăzută Vasile prietenului său.

– Da, pot, i se explicase. Numai că lupii rar atacă omul. Ciudat, credeam că au hrană suficientă în pădure. Mă gândesc că poate le-am încălcat teritoriul și vor să ne îndepărteze.

– Au dat adunarea, pentru că au simțit o pradă mai mare, presupuse Vasile cu temere în ochi.

Încerca să inspire adânc dar aerul înghețat al serii i-a ars parcă plămânii. Tuși ca să-și înăbușe suspinul plămădit din tulburare.

Soția îl privea atentă. Se născuse în ea o pâlpâire de frică ce risca să se transforme în flacără. Strânse copilul mai bine lângă sine, iar acesta se răzvrăti inconștient în somn. S-a uitat și la fetiță. Trează, căscase ochi mari înfricoșați și realiză că auzise tot. O mângâie din ochi în semn de liniștire.

Cabalinele goneau și splendoarea fără roți se mișca stânga, dreapta din cauza făgașului plin cu hopuri înghețate și fără multe netezimi.

Cătălina se trezi zgâlțâită.

– Ce tot aleargă caii ăștia strâmb? și aproape că se ridicase în funduleț, dar ateriză înapoi imediat cu un icnet când caroseria pe tălpi ocoli un șanț așezat parcă special în cale.

– Stai locului, o îndemnase mama, cu voce extrem de controlată ceea ce-l făcu pe soțul acesteia să se uite aprobator în direcția unde stătea.

– Probleme?

– Nu. Numai niște lupi…

– Să avem grijă să nu intre în panică și din cauza noastră, rosti încet peste capetele odraslelor arătând cu capul spre minorii dintre ei.

– Nu dorm, explicase fiul. Puteți vorbi tare. Am auzit. Vin lupii?

– Ce? se agitase soră-sa aproape strigând, în timp ce toată lumea se apucase să sâsâie ca un cor de gâște.

– Doarme Ucu. Nu-l trezi, recomandase mama acestuia.

Fetița a ridicat din umeri și s-a uitat în direcția copilului. Era pleoștit tot, cu pleoapele închise, ghemuit în brațele mamei și sforăia ușor cu obrajii încinși de somn.

S-a răsucit spre maică-sa și aceasta, aprobând din cap, dăduse să spună ceva când Pușa strigă:

– Vin niște câini după noi! Sau sunt lupii? și întinse mâna cu degetul arătător îndreptat spre direcția pădurii.

Cu panica pe chip s-au uitat cu toții spre sensul indicat. Femeia mai plinuță și-a făcut repede semnul crucii apoi și-a încleștat mâna liberă de brațul metalic pentru sprijin.

Erau prădătorii. Alergau spre ei. Nu le-a trebuit mult să vină aproape.

– Stați liniștiți, recomandase tata Georgel din marginea unde stătea. Țineți-vă bine și nu strigați decât atunci când vă spun, ca să nu speriem caii degeaba.

– Mie mi-e frică! declarase Cătălina agitată și se înghesui mai bine în maică-sa, ancorată de brațul canapelei cu o mână, iar cu cealaltă proteja copilul.

– Fricoaso! o gratulase fratele dar avu grijă să se agațe zdravăn de taică-său.

Patru la număr, trei negrii și unul cenușiu goneau unul în stânga, altul în dreapta mijlocului de transport. Din spate, veneau ceilalți doi gata să depășească și să iasă în fața cailor prigonindu-i.

Vizitiul a pocnit biciul lung șfichiuind în aer cu putere și ajuns pe sol, pocnitura ca o împușcătură a speriat și cai și dihănii.

– Nooo, răcnea omul cu biciul în mână, când zări animalele înhămate cambrându-se nervoase și nechezând puternic, amu v-ați găsit să vă dați în petic? Vreți să crăpăm cu tății?

Vizibil neobișnuiți cu duritatea, dar speriați de pocnet și de lupi, bidivii datorită hamurilor dar și a hățurilor cu rol de a-i struni, s-au redresat și au crescut ritmul, luând-o mai abitir la galop.

Jivinele pădurii sub efectul pocniturii, au încetinit prudente câteva secunde și distanța dintre urmăriți și urmăritori s-a mărit pentru puțin timp. Una dintre lighioane, probabil conducătorul, în timpul deplasării, a întors capul, a dezvelit colții puternici și a mârâit amenințător dar întretăiat pentru că alerga.

– Păcat că nu putem folosi lămpașele să-i speriem. Sunt fixate bine și nu le putem scoate, gândise cu voce tare Georgel, foarte atent la jivina cu blana cenușie aflată îngrijorător de aproape de ei urmată îndeaproape de ceilalți răsfirați de-o parte și alta a lor.

– Da. Era bun focul. Îi îndepărtam, aprobase cu voce tare, prietenul încordat pentru că în fuga lor prin aerul ostil și rece cu fiarele colțoase după ei, aproape până și coardele vocale îl trădau.

– Vânează cel mai bine noaptea și pot alerga mult timp, punctase celălalt ca să sublinieze că starea de alertă a adulților trebuia menținută; nu era de glumă.

– Măicuță Sfântă apără-ne pe toți! se rugase Dina cu voce înfiorată și imediat prietena adăugase un Amin! înflăcărat. Femeile s-au încurajat din ochi reciproc.

– Nici nu pot să mai gândesc din cauza lor, recunoscuse Tina cu glasul strâns de frică, făcând referire la sălbăticiunile ce se țineau scai de ei.

– Dacă se dau la cai, am sfeclit-o! strigă vizitiul alertat de pe locul său din față ținând cu pricepere hățurile în mână.

Se îndepărtaseră bine de zona împădurită, vehiculul îi hurducăia pe toți pentru că drumul era parcurs în grabă și simțeau toate hopurile de sub pojghița de gheață a rutei șerpuitoare. Se clătinau stânga, dreapta după cum se deplasau și caii se împleticeau uneori în ridicături ghețoase ivite în mod neașteptat sub copitele prevăzute cu potcoavele de iarnă ca să nu alunece. Se redresau din mers și continuau galoparea în forță, speriați de lupii din imediata apropiere. Când și când vizitiul mai pocnea din bici de-o parte și alta a saniei, ca să îndepărteze sălbăticiunile de cai.

Nu se înoptase bine, dar mult nu era, numai lumina lămpașelor se intensificase. La un moment dat, cât pe ce să se răstoarne vehiculul într-un șanț și în acel moment, exclamații și icnete de spaimă, țâșniră de pe băncuțe. Sunetele rostogolite din grup au buimăcit urmăritorii. Nu de tot…

Una dintre creaturi, intrase curajoasă în conul de lumină slabă a unui lămpaș și preț de o secundă tata Georgel și jivina cu ochii aurii gălbui se priviră intens. Cu tot frigul, pe bărbat îl trecură spaime nădușitoare.

– Faceți gălăgie acum! strigase de pe locul său.

Începură toți să strige, să bată din palme, Ucu se trezise și pentru că nu înțelegea ce se petrece, începu să plângă cu fervoare, în timp ce mama, îl încuraja s-o facă mai sonor.

Țipau ca descreierații, sugerând agresivitate, vizitiul, înjura și forța caii să se opintească, plesnind biciul în toate direcțiile să scoată sania din șanț, lupii și ei pe lângă prada alergătoare, vigilenți și iscoditori în egală măsură.

În sfârșit s-au repoziționat, au ieșit din impas și au luat viteză alunecând mai departe. Glasurile s-au potolit și Ucu plin tot de lacrimi pe față și mucișori la nas s-a uitat la maică-sa.

– Mai trebuie să bocim? a strigat cu vocea subțire și tremurătoare.

Mama, i-a șters fața în grabă, l-a pus să sufle nasul și l-a sărutat cu patos.

– Nu, nu mai plângem, dar când va trebui o să batem din palme iarăși.

 Erau în câmp deschis pe drumeagul orientat spre primul sat. Vântul s-a stârnit în plin turneu cu făpturile cu coamă puse să tragă povara saniei și acestea scoteau aburi pe gură, urmați îndeaproape de haita neobosită.

Tanti Tina și-a amintit de tartinele cu șnițele rămase nemâncate și a cotrobăit repede după ele prin sacoșa de la picioare și le-a scos împreună cu cornulețele cu nucă.

– Vasile, aruncă-le lupilor!

Bărbații se consultară din priviri și acceptară ideea. Tata Vasile a început să arunce în mai multe direcții bunătățile nemâncate și sălbăticiunile s-au oprit o clipă să înfulece. Au găsit fiecare dumicat cu precizie, au înghițit cu repeziciune totul. N-a fost de ajuns, mai pofteau, așa că au reînceput prigoana.

– Nu era musai să le dați merinde, îi certă vizitiul supărat, mai tare i-ați ațâțat. Noo, uite-i dară cum vin, netrebnicii!

În zare se întrevedeau clăbucii de fum și luminițele primelor case din satul apropiat. Călătorii sperau că poate monștrii colțați se vor opri la hotar. N-au făcut-o.

Înverșunați, îi încolțeau tactic, ba chiar cenușiul în plină alergare și-a luat avânt gata să aterizeze între ei, pas calculat greșit, dar destul de aproape ca Vasile aflat în margine, cu spatele la cai, să întindă piciorul și să împingă în botul animalului cu cizma. Acesta s-a dezechilibrat rostogolindu-se o dată în șanț, apoi a revenit în goană lângă confrații lui.

În față, altul se băgase la unul dintre cai, dar a fost biciuit fără milă și schelălăitul lui a făcut lumea din sanie să simtă satisfacție dar și milă.

– No, bugăt [8]! M-ați mâniet amu! a strigat vizitiul cu năduf către lupi, atent la drum dar și la jivinele din raza lui vizuală. Folosi biciul cu și mai multă forță, numai că brațele sale începeau să dea semne de oboseală.

– Dă-mi și mie biciul, a strigat tata Georgel. O să te ajut puțin.

Omul care dirija caii, dădu din cap neîncrezător, dar totuși acceptă propunerea pentru scurt timp ca să-și adune forțele.

Biciul la început a fost utilizat în mod stângaci, dar bărbatului nu i-a trebuit mult să prindă șmecheria. Izbea cu putere în afara saniei și trosnitura mutase lupii ceva mai la distanță. Din păcate însă jivinele s-au mutat pe flancul opus, unde șfichiuiturile nu-i puteau ajunge. Stratagema bărbatului dădea roade dar numai pe o parte. În picioare nu putea sta că nu avea stabilitate bună, ba chiar era pericol să cadă din vehicul și se văzu nevoit să dea vizitiului obiectul înapoi.

Omul îndemânatic cu o mână ținea hățurile și cu cealaltă lovea gheața de parcă despica pământul în două.

Femeile și copii arătau ca niște păpuși înțepenite numai ochii li se mișcau ca peștii în acvariu și părea că nici nu răsuflau. Strânși unii în alții, toată speranța lor stătea în vizitiu, cai și poate intrarea în satul cel mai apropiat. Trăiau un coșmar de neimaginat.

 La scurtă vreme înainte ca sania să pătrundă în sat, un localnic îmboldit de lătratul nervos al câinelui din curte gata să rupă lanțul, a ieșit cu lămpașul afară și apoi în fața porții, împins de maximă curiozitate.

Satul în mod normal liniștit cu case aliniate în lungul drumului și curți largi, ar fi părut pustiu, dacă nu se vedeau lumini pe la ferestrele locuințelor și clăbucii de fum din hornurile de pe acoperișuri înălțându-se spre cer. Începuse și un concert de lătrături mânioase prin ogrăzi, ca și cum animalele de pază dădeau alarma.

 Din cauza ninsorii căzute zilele trecute, câteva clădiri mai pirpirii de la intrarea în sat, păreau înecate în troiene și numai cărarea începând de la prispa casei până la poarta de ieșire spre uliță, arăta străduința sătenilor de a face față potopului alb.

În fața curților lângă portițele de la intrare cu garduri din lemn, gospodarii curățaseră zăpada și o depozitaseră mormane în șanțuri, sau lângă drum ca să ușureze circulația localnicilor pe cărările din lungul gardurilor.

Curiosul cu lămpașul auzi tropotul îndepărtat al cailor, dar mai ales ecoul strigătelor din sanie, și zvâcnitura sonoră a biciului.

– No acolo-i bai! glăsui omul de unul singur. Luminițele alea, se mișcă prea iute după cum se vede treaba. Sigur oamenii din troica aia au probleme.

– Ăia-s smintiți sau or pățit orișice? strigă un bade vecin apărut și el afară cu o lopată în mână pentru orice eventualitate.

– Dacă vin de la pădure s-ar pute să aibă coadă în urmă, că prea tare latră câinii noștri, avertiză vânătorul ieșit din casa alăturată. S-a mai întâmplat anul trecut cu alții. Fug după pușcă, că nu se știe! și se duse iute după armă.

Mai mulți localnici se arătară între timp pe la porți, curioși și îngrijorați deopotrivă.

– Dați drumul câinilor, strigă vânătorul celor din apropiere și cu arma pregătită pe direcția de unde sania se apropia de sat.

Mai multe felinare puse de binevoitori au apărut pe la porți.

– Uite, avem făclii aprinse, a vociferat un bade din spatele gardului, temător să iasă afară din curte, ridicând două ciomege aprinse la un capăt, da io nu dau drumul la câne să mi-l sfâșie fiarele pădurii, declară cu patos.

Dulăii lăsați de capul lor prin sat, alergau deja să întâmpine lupii. Încă două minute și troica năvăli pe drumul satului, cu caii înspumați la gură și urmăritorii după. Câinii alergau lupii să-i sfâșâie lătrând cu ură și gata de atac. Din spatele gardurilor, oamenii aruncau spre sălbăticiuni bulgări de zăpadă, bucăți de lemne, făclii aprinse și făceau un tărăboi îngrozitor.

Prima împușcătură a răsfirat fiarele forțându-le să se îndepărteze jumătate de metru de pradă și haita dezorientată s-a oprit să facă față apoi câinilor înverșunați porniți să-și apere teritoriul și stima.

Potăile și sălbăticiunile s-au încleștat într-o bătălie pe viață și moarte. Puternici și neînfricați se roteau unul după altul asmuțindu-se, se repezeau cu colții, se ridicau în două labe ca să se zgârie, lăsând fâșii lungi de carne expusă vederii, se rostogoleau pe drum apucând să muște.

Un câine mai bătrân renunță la conflict și schelălăind o luă cu coada între picioare înapoi spre sat. Șchiopăta de-un picior și la scurt timp se făcu nevăzut. Dintr-o curte, un ciobănesc puternic rupsese funia cu care fusese legat, se strecurase prin gardul rupt și se avântă la luptă cu furie. Și-a făcut loc între animalele adunate și și-a înfipt colții în primul lup din apropiere, mușcând adânc din greabănul acestuia. Surprinsă o clipă, fiara a ripostat imediat. Deși împresurat de doi câini puternici și sângera de la mușcătura proaspătă, s-a descotorosit de ei ca de purici și s-a repezit spre cel din urmă cu restul de funie la gât. S-au încordat unul în altul, ghearele au început a răzui adânc în carne și sunetele amenințătoare scoase ca să intimideze i-au pus pe poziții agresive și sălbatice. S-au împins din labe, s-au rostogolit prin zăpadă și aproape sufocați căutau să ucidă printr-o mușcătura finală. Dezavantajat de lesa improvizată din sfoară a cărui capăt rupt era târâit la întâmplare, ciobănescul se trezi cu o ureche ruptă și o labă mușcată. Agilitatea și instinctul de luptă însă l-au salvat și corpul său puternic și mușchiulos l-au menținut energic gata să doboare lupul. Rănit, rivalul său capitulă și reuși cumva să se sustragă morții iminente luând-o la fugă prin întuneric spre direcția pădurii, lăsându-și tovarășii de izbeliște.

Vânătorul cu pușca la ochi pândea cum să nimerească una dintre sălbăticiuni, dar ciocnirea acerbă dintre animale îi ostoi elanul pentru că se ferea să nu nimerească din greșeală vreun câine. Totuși, datorită unei făclii aruncate în zona luptei, la lumina acesteia, trase în prima dihanie pusă pe fugă de ciobănescul unui sătean și reuși s-o rănească în picior. Făclia aruncată atât de aproape, sperie animalele rămase dar nu ca să plece, ci ca să deplaseze undeva mai încolo…

Bătălia se derula zgomotos, cu mârâieli, icnete și sunete amenințătoare, numai că sălbăticiunile având și una rănite între ele, au fost dovedite numeric și au renunțat după o vreme la confruntări. Cenușiul a scăpat fără să fie sfâșiat dar a mușcat de beregată un câine și bietul s-a prăbușit fără putere. Sângele acestuia a început să curgă colorând zăpada cu roșul purpuriu al sacrificiului.

Hăituiți de câini și goniți de oameni, atacați din toate părțile, jivinele au luat înapoi calea pădurii în goană. Vânătorul a mai tras vreo două gloanțe dar nu era sigur dacă nimerise vreun lup. Avea să se dumirească la lumina zilei.

Între timp, vizitiul a tras sania mai încolo cu câțiva metri pentru că un sătean i-a făcut semn să intre în ocolul [9]său. A deschis porțile mari din lemn și caii au intrat în curte, apoi omul a închis iute ferecând porțile cu drugul din lemn pus de-a curmezișul pentru siguranță. Vizitiul și bărbații s-au dat jos, dar femeile au preferat să stea pe loc, ținând copii cu ele, până lucrurile aveau să se potolească. Din spatele gardului, cei trei urmăreau atât cât se vedea, lupta din drum, până când lupii au luat-o la fugă îndărăt de unde au venit. Au așteptat câteva minute ca nu cumva atacatorii să revină și au ieșit ușurați din curte cu toții.

– A fost groaznic! a reușit în sfârșit să se văicărească tanti Dina recăpătându-și vocea din mrejele spaimei de curând trăite.

– Sunt mulți câini răniți? întrebase soțul acesteia, sătenii din preajmă, adunându-se în perimetrul unde se desfășurase conflictul sângeros.

Se deplasaseră cu mic cu mare la locul faptei și făcură cerc, luminând cu opaițe și făclii.

Un câine zăcea mort într-o baltă de sânge, un altul avea falca zdrobită cu cruzime și mușcături pe corp și urmele sfârtecate sângerau urât. Schelălăia încet din fundul gâtlejului culcat pe o parte, apoi încetă suportând chinul durerilor în tăcere. Spasmele îi ridicau și coborau pieptul în mișcări grăbite, apoi începură să se rărească.

Georgel se aplecă îi luă pulsul și-l pipăi încet.

– N-are nicio șansă! exclamă abătut. Dacă mai sunt și alți câini mușcați și n-au fost vaccinați, pot face rabie, iar dacă sunt liberi și turbează pot mușca și îmbolnăvi pe alții. Inclusiv oameni. Trebuie izolați și neapărat omorâți. Sătenii clătinau din cap aprobator.

– Vaiii! se desprinse o femeie din mulțime, este Lăbuș al meu și începu să plângă încetișor. Se apropie de animalul pe moarte, se aplecă și începu să-l mângâie ușor pe creștet cu mâna înmănușată.

Ochii lui sticloși și apatici se fixară pe stăpână parcă cerându-i ajutor în tăcere. Osândit să-și întrerupă viața pentru o veșnică perioadă, lacrimi începură să-i alunece din ochi spre bot.

– Mai bine să-l împușc, a propus milos vânătorul. Îi curm suferința…

Femeia se opuse la început, dar soțul acesteia îi puse o mână pe umăr.

– S-a luptat vitejește, dar i-a sunat ceasul. Lasă-l să moară fără chinuri, vorbise îngăduitor și la fel de afectat de scena din față.

– Îl avem de când s-a născut, murmură covârșită muierea printre lacrimi, urmărind ultimele zbateri ale vieții din animalul rănit.

Copiii cam zgribuliți de gerul pus pe ciupite fără milă, aflați de față și cu părinții, impresionați au început să plângă de mila câinelui.

– Nu se poate face nimic? șoptise băiatul ridicând ochii spre taică-său dar când văzu înclinarea tristă din cap a acestuia, nu mai insistă cu întrebările.

Cineva aduse un sac și culese câinele mort din mijlocul uliței, îl vârî înăuntru și trase apoi sacul spre șanț.

– Mereți pe la casele voastre, recomandă vânătorul către cei de față cu glas schimbat. Dumnezeu are grijă de tăți!

Oamenii, neștiind ce să mai facă, s-au retras spre casele lor, salutându-se între ei, nu înainte de a face invitații celor veniți cu sania, să intre să se încălzească la gura unei sobe și să stea la un păhăruț cu vin.

Vânătorul le curmă vorba binevoitor, spunându-le oarecum fudul, că erau invitații săi pentru noaptea aceea, așa că sătenii se împrăștiară să caute tihna din casele lor.

În timp ce își dădeau cu părerea, Lăbuș cel viteaz, își dădu obștescul sfârșit și fu luat de stăpânii lui ca să-l îngroape în grădina lor în cursul dimineții următoare.

Călătorii și vânătorul purceseră spre gospodăria omului. Între timp, vizitiul se alăturase grupului, deoarece se ocupase de caii adăpostiți în șura unui vecin săritor, hrăniți și adăpați așa cum se cuvenea după o astfel de cursă periculoasă și obositoare.

Vânătorul a lăudat iscusința vizitiului dar și curajoșii cai hăituiți de lupii din jurul lor. Discutând despre întâmplare, au pătruns cu mic cu mare în curtea largă urmând cărarea până la treptele din piatră spre cerdacul din lemn construit să înconjoare casa gospodarului pe trei laturi.

În curte, troiene deluroase sprijineau gardul, depozitate acolo de proprietar pentru a elibera locul de oceanul alb și invadator. Pomi fructiferi, cu crengile golașe și înălțimi modeste înșirați ici colo prin curte, aveau un aer trist dar distins.

Un câine se auzi lătrând în curtea din spate a casei și o vacă mugi deranjată fiind în somnul de frumusețe.

Într-o margine a cerdacului, lemne tăiate stăteau stivuite frumos, gata pregătite pentru foc. Într-un coș de răchită vreascuri subțiri și coceni de porumb goliți de boabe erau amestecate pentru a întreține cărbunii încinși. Un bec prins în perete, deasupra ușii împrăștia o lumină anemică dar suficientă ca să nu-ți bagi degetele în ochi și să vezi pe unde calci.

În fața ușii de la intrare un ștergător din pănuși[10] împletite aștepta încălțămintea să-l folosească.

Chiar de la intrarea în holul lung cu pereții vopsiți în nuanțe azurii, tapetați cu ștergare brodate în casă și blide din lut pictate cu flori, păsări și crenguțe i-a întâmpinat mirosul casei. Arome de mere, lavandă uscată și mâncare gătită pe plită cu lemne.

Ușa deschisă ce dădea spre bucătărie, lăsa vederii o laviță din lemn acoperită cu pături înflorate țesute în casă, așezată în dreptul unei ferestre, o masă, scaune, un dulap pentru farfurii și cești și plita cu horn încălzită cu lemne. Pe plită trona un ceaun și aburii îmbietori ce se răsfirau din el, probabil o tocană de cartofi și afumătură, se răsfiraseră în tot spațiul locuinței.

Toată lumea inspiră cu nesaț aroma și unora stomacul gol și trădător le dădu de știre zgomotos că se impuneau măsuri de urgență.

S-au descălțat. Au dat căciulile și cojoacele jos, agățându-le într-un cuier cu cârlige prins în perete pe hol și au trecut în odaia de oaspeți, cea mai elegantă din casă, unde s-au înșirat în jurul unei mese lungi, acoperite cu o față de masă din bumbac cu broderie spartă, motiv de apreciere pentru gospodina casei, îmbujorată toată în vreme ce se agita de colo colo, ocupându-se de musafirii neașteptați.

Mirosea frumos pădure, a gutui înșirate pe pervazurile ferestrelor și mai ales a brad. Copiii imediat ce au intrat, l-au descoperit împodobit în dreptul unei ferestre lângă un divan acoperit cu cergă [11]din lână. Mare și drept, vârful bradului ajungea până la tavanul înalt și purta o stea poleită din carton cu staniol și lipită cu pudră de globuri sparte. S-au strâns în jurul pomului cu exclamații de bucurie și admirație și au început să pipăie minunățiile prinse pe crengi. Împodobit cu globuri colorate, ghirlande din hârtie creponată, nuci poleite, artificii, lumânărele și bomboane în staniol adăpostea lângă suportul din metal unde fusese înfipt, un căluț balansoar din lemn și un abac cu bile maronii din același material.

– Aveți copii? întrebase oaspetele Dina curioasă când a descoperit ca ceilalți bradul impunător cu jucăriile sub el.

 – Nu încă, dar ne plac pruncii. Au fost la colindat cei din sat și am zis că nu strică să aducă Moș Crăciun și niște jucării, să mai fie și altceva în afară de cocuți[12], nuci, mere și bani, a explicat femeia râzând în timp ce scotea la vedere dintr-o vitrină un set de farfurii apoi a început să le înșire pe masa în dreptul fiecăruia.

Ucu pusese stăpânire pe căluț și se hâțâna aproape transfigurat la față, Mirel și Pușa se delectau cu tainele abacului, iar pofticioasa cea mica, se canonea să desfacă o bomboană poleită din brad când maică-sa o surprinse și-i strigă de pe scaunul unde stătea:

– Drăguță, ia mânuța de acolo! Nici măcar n-ai cerut voie…

Mâna copilei zbură imediat de lângă staniolul foșnitor.

– Daʾ sunt de la Moșuʾ pentru noi, protestă fiica.

Vânătorul a intrat în încăpere cu o carafă mare cu vin roșu și o sticlă cu pălincă. Auzise discuția și se dădu de partea minorilor amuzat.

– Lăsați-i să se bucure… Au tras destule spaime până amuʾ…

Nevasta lui, adusese într-un ștergar curat unul din colacii făcuți în casă pentru Crăciun, frământat special să aducă noroc și belșug în casă și a cărui prospețime se păstrase foarte bine. Legat cu o împletitură din lână colorată, când l-a dezvelit boarea de coajă crocantă obținută prin coacere, le-a ajuns la nări tuturora.

– Vaaai, ce frumos miroase și ce culoare ca mierea are, vorbi Dina simțind cum i se activează glandele salivare și înghiți în sec.

Soțul ei zâmbi cu înțelegere afectuoasă când zărise sclipirea de poftă din ochii consoartei.

– D-apoi am avut farina bună și mintenaș a dospit aluatul când am făcut colacii și cocuții. Puteți mânca fără grijă că au fost sfințiți la biserică, explică gazda, mândră nevoie mare că i se aprecia munca. Făcu o cruce deasupra ajutată de cuțit și se apucă să taie felii egale, așezate frumos după aceea, în două blide adânci puse la capetele mesei.

După primul pahar de pălincă, oaspeții îndemnați de gazde au început să relateze mai detaliat peripețiile avute, la al doilea rând de pahare, vânătorul a depănat din amintiri, întâmplări similare ale altor persoane trecute prin spaime cu lupi flămânzi și ierni grele. La al treilea pahar, după ce au mâncat din bucatele puse pe masă de gospodină: slănină afumată, jumări, cârnați, brânză de oaie, sarmale și cozonac cu nucă, au dat-o pe colinde:

  „Deschide uşa creştine
Că venim din nou la tine.
Drumu-i lung şi-am obosit
De departe am venit…ײ

Vinul roșu i-a încălzit, soba de teracotă duduia de la lemnele uscate, copiii beau must[13]-oprit din toamnă, ținut în pivnița casei și atmosfera se încinsese de veselie și voie bună.

După o zi cu adrenalina stârnită la maxim, când au oscilat între bucurie și spaimă, satisfacție și frică, pățiții cu sania se simțeau îndreptățiți să se relaxeze.

La o vreme, gazda a ieșit și a mai adus două carafe cu vin aromat și sticlele s-a aburit imediat ce au fost așezate pe masă. S-au omenit cu lichidul roșu cu textură bogată și la un moment dat vizitiul ajuns la performanța mai multor pahare consumate, cu o caldă înțelegere privind natura umană, a nutrit o vie dorință să se exprime. S-a străduit să încropească o frază bine ticluită, ba chiar s-a ridicat de pe scaun hotărât și inspirat. Radios cu nasul și obrajii roșii, a ridicat paharul și a grăit rar și accentuat:

– No, mulțămim de omenie, să trăiți, s-aveți noroc, casa să vă fie luminată și mereu îmbelșugată!

A fost aplaudat și îndemnat după aceea să se așeze ușurel înapoi pe scaun că era sleit de puteri de mult ce cuvântase și în mână i s-a dat un alt pahar cu vin, aducător de viitoare inspirații.

Omul merita toată considerația pentru atitudinea îndrăzneață în fața pericolului dar și pentru stăpânirea de sine avută, afirmase tata Georgel, ridicând paharul în cinstea vizitiului iar restul comesenilor procedară la fel.

Gospodina a primit elogii pentru bucatele pregătite și pe pomeții obrajilor i-au apărut pete roșii de plăcere, apoi doamnele au abordat subiecte importante precum preparatele culinare, ba chiar au făcut schimb de rețete, în timp ce domnii au mai legat un pahar cu vin la cel de curând golit.

Copiii s-au înflăcărat în fața unui alt platou cu felii de cozonac și mămicile le-au recomandat să nu facă firmituri pe jos și să mânânce fără grabă ca să nu se înece.

Cătălina dând dovadă de spirit negustoresc începuse să negocieze cu Ucu dreptul asupra ultimei felii de dulce de pe tavă, dar pentru că spiritul cavaleresc al prietenului dormita la acea oră, se tocmi la sânge pentru o jumătate de felie.

Vânătorul cu obrajii lui supți și ochii negrii, vorbea cu siguranța lentă a ardeleanului, umplea paharele oaspeților și-i îndemna să mai guste câte ceva de pe masă.

Vasile, onoratul oaspete și-a tras în față platoul cu cârnați că tare bine miroseau de la usturoi și condimente și se pregătea să-și umple farfuria deși mâncase ceva mai devreme, căci vinul făcea nu numai sete, dar îi mărise și apetitul. După prima bucată rămasă răstignită în vârful furculiței, era deja cu ochii după a doua, dar soția îl atinse cu cotul delicat, mai să-i sară furculița dintre degete. Confuz se uită la ea și sprâncenele doamnei se mișcară expresiv spre platou.

– Vrei și tu o bucată? întrebase cu inocența euforică din ochi sub efectul aburilor bahici. Se simțea atât de bine în această casă, oamenii ospitalieri, căldura de la sobe îi învăluia plăcut, mâncarea bună și Dumnezeule, erau în siguranță cu toții. Din el se revărsa o bucurie curată și o ușurare fără margini. Dacă doamna lui i-ar fi cerut luna de pe cer, s-ar fi dat peste cap să i-o aducă. Bine, poate nu chiar în seara aceea, dar mâine în mod sigur… Totuși nu mâine că avea ședință la partid. Cu masă întinsă și toate alea. Ei, oricum avea timp până la sfârșitul anului că nu mai erau multe zile până la Anul Nou.

Femeia îl privea consternată. Bărba-su chiar nu înțelegea nimic? Oftă sonor și se refugie adâncindu-se mai tare în scaunul cu spătar ocupat de ea. Supraviețuiseră unui episod crunt, adevărat, și rezultatul era că dovedeau slăbiciuni. Sfântă Fecioară, nu-i năpădiseră hortiștii ca să exagereze așa tare! Dacă Vasilică al ei, mai poftea la cârnați, apoi să-i înfulece maică!

Tata Georgel, își aduse contribuția la discuție de cealaltă parte a mesei.

– Recunosc că suntem răvășiți încă după episodul cu lupii din cursul zilei. O ușurare pentru toată lumea că am scăpat și o satisfacție că v-am cunoscut. Chiar dacă mă repet, vă suntem profund îndatorați!

Un timp făcură schimb de complimente și mulțumiri reciproce, totul stropit din nou cu vinișorul seducător.

Tanti Dina se adresă pruncilor, ocupați cu număratul nucilor poleite agățate în brad. Întindeau mâna indicau cu degețelul locul unde descopereau micile mingiuțe lucioase și le adăugau la mulțimea știută.

– Sunteți cuminți?

După un timp de cumpănire, Cătălina a afirmat cu inteligență:

– Îhî.

Sub efectul răspunsului femeia a făcut o grimasă și a comentat:

– Copiii sunt obosiți, ar trebui să plecăm, dar nimeni de la masă n-o auzise sau poate vorbise prea încet. Oare chiar glăsuise sau doar i se păruse? Și-a dres vocea cu un strop de apă. S-a cuibărit mai bine în scaun. Era mai prudent decât să se enerveze și să strice cheful celor din jur. În plus, ziua fusese densă și plină de evenimente halucinante. Totuși cineva trebuia să se gândească la plecare…

Cu chef de taifas, discuțiile s-au legat mai strâns, comesenii veselindu-se, ba chiar au pus la cale întâlnirii viitoare. Promiteau să rămână leali unii altora dar și lichidului rubiniu din carafe în mod cert, deoarece ar fi fost nedemn să nu se lase seduși de licoarea care îmbogățea spiritul și mărea desfătarea.

Afară, câinii de prin gospodării lătrau dar mai rar, făcând schimb de impresii și avertizându-se reciproc asupra situației curente. 

Mirel, împins de nevoi firești, s-a strecurat din cameră, a pășit cu ciorăpeii pe covoarele țesute în casă la război[14], s-a înfofolit, și încălțat a ieșit afară pe prispă. În timp ce cobora scările, câinele gazdei, legat cu lanț în curtea din spate s-a stropșit[15] la el, lătrându-l.

S-a grăbit după aceea să se întoarcă în casă, dar un gând asemănător îngrijorării, l-a făcut să se răsucească înapoi spre curte și să adulmece cu năsucul în aer, așa cum văzuse că fac uneori câinii. Cunoscuse spaima care-i băgase frica în oase și trăia liniștea miezului de noapte, cu toate că și acum mai tremura amintindu-și de goana nebună cauzată de fiarele flămânde.

– Lupii… Sunt acolo în pădure. Oare se vor întoarce după noi când vom pleca acasă? murmură întrebător pentru sine.

Și lăsă gândul neliniștitor să se înfoaie, trăgându-l după sine în casă.

[1] MESÁDĂ, mesade, s. f. (Și în forma misadă) Bucată de blană confecționată din mai multe piei (pentru căptușeală la paltoane). Se fac blane albe puindu-se cîte 4 piei într-o misadă. I. IONESCU, M. 701. – Variantă: misádă s. f.

[2] Cușmă – căciulă de blană

[3] [3] Corb, corbi, s.m. – (ornit.) Pasăre cu penaj de culoare neagră (Corvus corax). Specie ocrotită de lege. Semnalată în Maramureș, mai ales în zona de munte, pe Valea Izei și Vișeu. Localnicii îl mai numesc cronc, croncan sau croncău (Nădișan, 2000; 102). ♦  (Șăineanu, Pușcariu, DA, DEX, MDA)

[4] MUTÓN s. n. Blană de oaie vopsită și prelucrată. ♦ Haină confecționată din această blană. – Din fr. mouton.  sursa: DEX ’09 2009 

[5] Cotígă  – … Si: teleagă : Car mai lung cu care se aduc lemne de la pădure… Si: (reg) căroaie, rotilă, teleagă, teleguță.sursa: MDA2 2010

[6] Astrahan pielicică cu părul mătăsos și buclat, obținută de la mieii din rasa caracul; sursa: DEX ’09 2009

[7] ȘÚBĂ, șube, s. f. Haină largă și lungă, cu guler mare, căptușită cu blană și purtată mai ales de bărbați. P. gener. Haină groasă căptușită cu blană. – Din sb. šuba, magh. suba. sursa: DEX ’09 2009

[8] bugăt – (regionalism) de ajuns, destul

[9] Ocol – curte (regionalism)

[10] Pănuși– Fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb

[11] Cergă -pătură

[12] cocúț, ~ă Pâine mică Si: mălăcuț, colăcel

[13] MUST, musturi, s. n. 1. Suc dulce care nu a început încă să fermenteze, obținut prin zdrobirea și presarea boabelor de struguri sau, p. ext., a altor fructe ori plante. 2. Zeamă, suc pe care îl conțin unele fructe.

[14] RĂZBÓI2, războaie, s. n. 1. Mașină de lucru folosită pentru confecționarea țesăturilor din fibre textile.

[15] STROPȘÍ, stropșesc, vb. IV…3. Refl. (Pop. și fam.) A se răsti la cineva (încruntându-se); a se burzului, a se oțărî. 

Autor: Monica Dimitriu