Încă o șansă

Privea prăpastia ce se căsca la picioarele ei… Un hău de zeci de metri adâncime, de pe fundul căruia cioturile ascuțite ale stâncilor îi zâmbeau, cerând parcă hidratarea rece și proaspătă ca de metal. Tânjeau să fie udate, după atâta amar de vreme, chiar dacă razele puternice ale soarelui aveau să le usuce imediat, și doar urma a ceea ce avea să fie ar mai fi rămas imprimată pe ele, ca un ultim mesaj: „Pe aici am trecut eu.”

Simțind probabil că odihna avea să le fie deranjată, pescărușii își luară zborul, alegând să se piardă în zare şi refuzând să-i fie martori. Era sigură de ceea ce voia să facă, da, era foarte sigură! Se gândise la asta de atâtea ori și, de fiecare dată, era tot mai convinsă că doar acolo jos îşi va găsi salvarea. Planificase în detaliu fiecare amănunt, fiecare respirație, fiecare pas… Continuând să privească abisul, își lua rămas bun, în gând, de la toți cei care, într-un fel sau altul, o împinseseră spre acea margine de stâncă.

Îşi încleștă pumnii, simțind cum adrenalina îi zvâcnește în tot corpul, ca o bătaie constantă, care îi arăta, încă o dată, că e vie. Era momentul! Ridică un picior, stângul, mereu stângul, apoi se lăsă îmbrățișată de neant. Corpul i se răsuci, cu privirea în sus, spre locul de unde se avântase, acel loc învăluit de căldură, cu pomi ce păreau îmbrăcați în rochii de mireasă, a căror miasmă puternică o simțise când era cu spatele la ei. Acum însă, nu-și mai aducea aminte… Să fi fost oare un miros dulce sau unul acrișor?

Înainte să treacă la fapte, fusese atât de sigură că ceea ce urma să facă era decizia corectă, iar acum, în cădere, ajunsese să regrete. Cum era posibil? Ochii îi erau bulbucați, mâinile i se zbăteau în aer, parcă pentru a mai apuca încă puțină viață, picioarele păreau că aleargă pe verticală, încercând să urce înapoi pe stâncă… Era însă prea târziu!

În minte îi reveniră amintirile urâte, toate obstacolele vieții, care făceau ca fiecare nouă zi să fie mai mohorâtă decât precedenta, şi apăsarea chinuitoare pe care o simțea când în sufletul ei ploua mereu, dar nu putea spune nimănui, pentru că nimeni nu o înțelegea, nici măcar natura, martora fiecărei lacrimi vărsate.

Închis ochii strâns, crezând, pentru o secundă, doar o secundă că era oriunde altundeva şi că Dumnezeu îi mai oferise o șansă sau că o împiedicase să comită acea crimă împotriva ei înseși. Când îi deschise însă, era tot în picaj. Voia să țipe, dar aerul îi împingea toate organele în sensul opus, chinuindu-se parcă să o mențină cât mai mult la suprafață, să-i prelungească viața, să-i amâne cu puțin, doar cu puțin, căderea în gol.

Brusc, i-au venit în minte, pentru prima dată după mult prea mult timp, amintirile plăcute, lucrurile care, de fapt, o creaseră şi care o defineau, dar care, mai târziu, pentru că nu știuse să se ferească şi să i se împotrivească diavolului ce-i șoptea în ureche, o transformaseră într-o persoană ursuză, mohorâtă şi deprimată. Acele imagini, în care zâmbea, se derulau una după alta, cu o rapiditate fenomenală, ca un film ce se tot repeta. Le cunoștea prea bine, și le amintea, își vedea propriul zâmbet şi lacrimile de fericire ce se uneau în bărbie, își amintea îmbrățișările calde, cuvintele frumoase, răspunsurile îmbibate în armonie și iubire…

În acelaşi timp, gândurile şi amintirile urâte se disipau din ce în ce mai mult, nu mai aveau loc în inima ei, dar, din nou, era prea târziu. Abia atunci, când nu mai era cale de întoarcere, îşi oferise timp să se gândească și la ceea ce fusese frumos în viaţa ei. În nicio altă zi, timpul nu fusese de partea ei, urâtul o acompaniase întotdeauna, oriunde mergea şi indiferent cu cine era. Ajunsese să se închidă în camera ei, să numere firele de iarbă uscată din fața casei sau frunzele  care cădeau din copaci, asemuindu-le cu zilele pe care le mai avea de trăit.

Decizia fusese însă luată şi pusă deja în practică. Era în picaj liber, iar colții stâncilor se apropiau tot mai mult, cu fiecare miime de secundă scursă. Întinse mâinile, apucând imaginar creanga pe care o lăsase în urmă, ținându-se strâns de ea şi urlând în sinea ei.

Își întoarse apoi, cu greu, capul. Nu mai era mult, doar câteva secunde până când corpul ei avea să se reintegreze în natură. Vru iar să țipe, dar știa foarte bine că nimeni n-ar mai fi putut să o salveze, nu atunci, nu în acea clipă.  Îşi luă rămas bun din nou, dar de această dată, cu totul altele îi erau cuvintele, cu totul altele îi erau regretele.

Simți doar o străpungere ușoară, în coloană și în cap, ca înțepăturile unui ac. Ochii ei, rămași deschiși, priveau în continuare creanga de care ar fi putut să se agațe…

Când se trezi din vis, vremea plângea alături de ea o moarte de mult uitată.

Autor: L.M. Aria