Se dădu un pas în spate și îngenunche în fața patului. Își așeză mâna dreaptă pe cuvertura maronie cu imprimeuri florale, destul de veche la vederea materialului ros pe alocuri și începu să plângă. Lacrimile-i păreau fierbinți și-i ardeau obrajii când acestea alunecau în neștire, udându-i fața schimonosită de durere. Geamurile fuseseră uitate deschise, iar răceala ce venea de afară, dinspre muntele Grouse, îi îngheța sângele din vene. Rose, sau cum îi spuneau prietenii Rossie, se pregătea de rugăciune. Ultima rugăciune pe care mai avea să o înalțe spre acea divinitate în care își pusese încrederea și care părea că o uitase, că o părăsise în cel mai greu moment din viața ei, iar ea nu avea nicio scăpare.
Se ridică, înfiorată de răceala care părea să-i ajungă până la oase și se repezi spre fereastră să o închidă. Ridică mâna și împinse geamul, iar în amalgamul de stări copleșitoare care-i inundau sufletul și îi făceau corpul să tremure, se opri ca fulgerată pe loc cu ochii țintă la peisajul nocturn care-i dădea fiori.
Poate că nu peisajul era de vină, ci călătoria ei de mâine spre morgă; care o zăpăcea, o înnebunea, o înfiora și o purta prin mii de stări contradictorii.
Poate ar trebui să nu mă mai gândesc la asta și să las ziua de mâine să-mi demonstreze că mă înșel.
Se propti cu palmele de pervazul alb, pe alocuri îngălbenit și prăfuit al ferestrei și își plecă capul, răpusă de griji. Oftă lung și se întoarse spre pat. Se întinse și lăsa lumina de afară ce trecea prin geamuri să o învăluie ca o mantie. Ochii ei cercetau absenți încăperea străină în care se cazase doar pentru a nu fi acasă. În casa care-i amintea de soțul ei, unde imaginea lui se plimba peste tot ca o fantomă și o făcea să-și piardă mințile. Avea să se convingă mâine, la morgă, dacă chiar el era. Poliția îi dăduse câteva detalii despre verigheta pe care o purta pe inelar, iar detaliul o zdruncină ca o mică barcă în valurile furioșilor curenți ai oceanului Pacific.
Ridică mâna în aer, se uită de câteva ori prin lumina difuză din încăpere la inelul ce zăcea pe degetul ei și care strălucea ca o pepită. Îl mângâie cu degetul arătător, oftă lung și își lăsă mâinile să cadă pe lângă ea. Plânsese toată ziua. Era de ajuns, căci nu mai avea ce să verse. Ochii ei erau roșii și umflați.
Mike al meu nu m-ar părăsi, nu ar avea cum. Mâine va fi totul bine.
Lăsă un suspin să-i iasă, după care închise ochii și adormi.
Razele roșiatice ale dimineții intrară prin ferestre. Rose deschise ochii brusc, ca dintr-un coșmar și se ridică pe marginea patului. Se uita la parchetul laminat în nuanțe bej, care în lumina colorată a dimineții părea că prinsese viață. Draperiile erau trase la marginea tocului, iar privirea ei părea pierdută și secată când își aminti ce avea să o aștepte.
Închise ochii și îi apăru în față imaginea lui vie, dinamică. Râsul lui molipsitor, îi răsună în timpane. Se simțea din nou fericită, veselă, împlinită, iar asta era tot ce contase pentru ea vreodată; el o făcea fericită doar zâmbindu-i. Ochii lui cenușii peste care se revărsau câteva șuvițe din părul ciocolatiu, o priveau cu blândețe și admirație, cu o iubire de nedescris, o iubire pe care i-o purta numai ei.
Va fi bine, Rose. Ai încredere în mine, nu-i așa?
Întinse mâna spre el să-i atingă chipul îmbujorat, atât de proaspăt, viu. Dar acest gest nu făcuse decât să transforme acea imagine într-o umbră de fum, care se disipă în jurul ei.
Dacă aceste cuvinte nu erau ultimele pe care Rose la auzise din gura lui pe când se aflau în frumoasa insulă Koh Samui din Thailanda, poate chiar putea să-l creadă și în același timp să se liniștească. Dar cum avea să nu-l creadă? El nu o mințise niciodată și, când venea vorba de încredere, în cine putea ea avea mai multă încredere dacă nu în el? Mike fusese primul bărbat din viața lui Rose, care știuse cum să-i ajungă la inimă atât de repede, încât ea îl diviniza. Era o diferență de doar cinci ani între ei, iar pentru ea era suficient cât să o facă să se simtă protejată. Cu el, ea încă mai putea copilări în ciuda vârstei de douăzeci și cinci de ani. Putea să fie iubita perfectă, soția perfectă, sora perfectă și orice ar fi dorit el.
Își aminti corpul lui superb pictat în auriu, pieptul lui vânjos care strălucea în jocul razelor solare. Corpurile lor scufundate în apa clară și caldă a plajei Chaweng. Își aminti senzația nisipului fierbinte și fin care-i gâdila tălpile ude, iar el, frumosul Mike o mângâia protectiv, o săruta pătimaș, o privea admirativ de fiecare dată când ea mergea spre el ostentativ, clipind lasciv din gene. O iubea cu toată ființa, cu fiecare nerv pe care îl deținea în corp. Iar ea simțea asta din plin. Soțul ei cumpărase o vilă chiar lângă plajă, printre palmieri și copaci cu ramuri lungi și verzi, care-ți luau ochii prin frumusețea regească a florilor roșii ce îmbrobodeau ferestrele luxuriantei case. Se simțeau în paradis. Aveau nisipul fin pe tălpi, aurul topit al soarelui pe piele și iubirea singura cunună. Aveau tot, ea avea tot, până într-o dimineață.
Mike ieșise din cameră să dea un telefon. Rose ieși la câteva minute distanță în urma lui și îl văzu încă discutând la telefon pe terasa suspendată, albă, ce dădea spre plajă. Era încruntat, răvășit, strângea telefonul cu putere si se făcuse roșu la față.
– Știi bine că nu mă interesează părerea ta. Ești un avocat, ce Dumnezeu îmi dai tu atâtea sfaturi importante? Fă ce ți-am cerut și lasă-mă! Viperă ce ești, șuieră după ce închise telefonul și-l vârî în buzunar.
Rose își simțea inima bătând atât de tare, încât credea că o să leșine. Din câte știa ea, afacerile soțului ei mergeau destul de bine după spusele lui. Iar dacă era să nu fie așa, puțin îi păsa. Ea avea nevoie doar de el, nimic în plus.
Mike se întoarse și îi întâmpină privirea îngrijorată. Se simțea dezgustat pentru că luase parte la mica lui descătușare. O privea cercetător, iar ea contemplativ. Observă cum venea spre el cu pași mărunți, iar toată furia pe care o simțea pulsându-i prin vene se diminua.
– E totul bine? îl întrebă de la câțiva centimetri de chipul lui.
– Va fi bine, Rose. Ai încredere în mine, nu-i așa?
Fața lui radia de fericire, iar Rose se liniști și își așeză capul pe pieptul lui. O luă în brațe, o sărută și plecă. Asta fusese ultima ei imagine cu amândoi. Rose a așteptat mult timp ca el să se întoarcă, dar n-a mai apărut. Au început să treacă zile, săptămâni, luni, până ce a fost contactată de la Vancouver de un polițist. Găsiseră un cadavru pe strada Venables, zăcând pe treptele reci din gresie porțelanată ale unei vile cu etaj făcută după stilul victorian. Polițistul îi repetă de mai multe ori ca ea să înțeleagă că există posibilitatea în proporție de șaizeci la sută să fie soțul ei.
Inima lui Rose înghețase. Lăsă să-i cadă telefonul din mână și fugi direct spre aeroportul privat, Samui. Ajunsă acasă, din nou în inima Canadei, se opri în fața căsuței lor, exact cea despre care vorbise polițistul. Observă scările înconjurate de benzi galbene, pe care scria: „poliția!”, „nu treceți!”, și încă ceva pe care Rose nu mai avusese timp să le mai citească. Ochii ei se umpluseră deja cu lacrimi, imaginându-și-l pe Mike zăcând chiar acolo. Precum un animal, singur, părăsit și îndurerat. Se întoarse pe vârfuri cu mâna la gură și o luă pe jos până ce găsi un hotel mic, ce părea sărăcăcios. Nu mai avea energie să înainteze, iar acela era singurul loc în care imaginea lui Mike avea să nu o bântuie. Părea totul șters, până și camera în care intrase.
Acum zăcea pe marginea patului exact ca un cadavru, așteptând să se întâmple ceva. Să o miște ceva, să o trezească cineva din toate amintirile acelea de care nu voia și nu era capabilă să se despartă.
„Mike al meu…”, reuși să murmure, simțind cum fața i se inundă iar cu lacrimi.
Se ridică din pat și se duse în mica baie. Closetul era curat, dar nu impecabil. Își aruncă cu palmele strânse apa rece ce curgea în chiuvetă și se ridică. Fața ei avea o tentă gălbuie, roșul din obraji dispăruse. Buzele nu mai aveau culoare, iar ochii ei, cei care-au și consternat-o când se privi în oglindă, erau roșii, șterși, umflați. Se depărtă de oglindă și se gândi să-și sune fratele, sau mama, dar se opri țeapănă în loc. Telefonul ei era în camera vilei din Thailanda. Plecase ca o tornadă și nu luase nimic cu ea. Coborî la recepție în același haine pe care le purtase cu o zi în urmă și sună la un taxi.
Poate că unele dintre rudele mele, dacă nu toate, știu deja de cadavrul care mă așteaptă la Institutul de autopsie. Posibil să mă întâlnesc cu ei acolo, deși aș fi preferat să fiu singură, se gândi.
Taxiul înainta grăbit, în timp ce Rose stătea sfâșiată cu degetele încleștate pe bancheta din spate. Timpul zbura repede, iar ea încă nu-și dădea seama cum ajunsese în camera albă ca varul, încorsetată de faianță lucioasă. Mirosul de putrefacție ce-i ajungea în nări îi întoarse stomacul pe dos. În fața ei, acoperit cu o pânză albă ce părea un giulgiu, zăcea un trup fără viață.
– Ești gata? o luă prin surprindere vocea dură, impenetrabilă a medicului legist.
– Da, șopti.
Medicul întinse brațul și apucă cu degetele un colț al materialului alb ce lăsa spre jocul imaginației o formă trupească. Rose închise ochii.
Autor: Alexandra Bratu
