Astăzi m-am trezit cu o neliniște apăsătoare. Nu am mai ieșit din casă de câteva săptămâni. Nici nu cred că aș mai putea merge. În tot timpul ăsta de când sunt ținut prizonier în propria mea casă, am și uitat cum se mai pășește. Îmi simt picioarele umflate, tălpile mă dor, mâinile îmi tremură, gâtul mă ustură, iar rarele dăți când ajung să mă privesc în oglindă, nu mă mai recunosc.
Stau în patul de metal, întins la orizontală, număr crăpăturile de pe tavan, dar constat că în fiecare zi sunt mai multe. Sunt îmbrăcat cu același pulovăr scămoșat de câteva zile ce miroase a hoit, nu mă mai suport nici eu pe mine.
Am avut parte de o noapte scurtă sau lungă, nu mai știu. Ce știu este că am avut un vis care a părut al dracului de real. Tatăl meu era afară, cu toate că el e mort de ani buni. M-am ridicat, și am simțit cum toate oasele îmi pârâie, dar cel puțin mă mai plimb pe timp de noapte, că ziua sunt ăștia cu ochii pe mine ca pe o fiară neieșită din cușcă. Am deschis ușa care a scos un scârțâit lung, de m-am temut pentru o clipă că aveam să trezesc toată casa, dar nu a fost așa. M-am pironit în fața scărilor și de acolo l-am privit pe el. Mi-a spus că îi era foame și frig. I-am spus ca să vină să mănânce cu mine. Nu a vrut. În schimb, m-am văzut că îi arunc o pernă. S-a bucurat, săracul. A luat-o și mi-a mulțumit, apoi m-am trezit, dar nu orișicum, ci căzut din pat. Mi-am spart țeasta. Încă mă mai doare.
Îmi întorc capul spre dreapta la ceasul din perete și imediat aud tavanul cum se mișcă, semn că șacalii sunt în drum spre mine. În curând ușa camerei în care sunt se va deschide. Este vremea când ei mă hrănesc. Nu vine niciodată unul, ci în grup, câte doi. Poate le-o fi frică de mine, dar eu nu zis niciodată nimic. Nu fac nimic. Doar le ascult ordinele întocmai. De ce să mă mai zbat.
Ah cât urăsc mâncarea asta. Terciul ăsta, nici măcar animalele nu primesc așa ceva. Mi se pune bolul în fața mea și sunt privit cu atâta ură, cu atâta dușmănie, așa cum eu privesc ba voma din castron, ba pe ei.
Se asigură că bag otrava asta în mine dându-mi cu lingurița, puțin câte puțin, să se digere, să ajungă la toate organele, să mi se răspândească în corp, să se asigure că înghit. Din când în când îmi ridic ochii spre ei, dar apoi îi las imediat în jos și mă rog să se termine mai repede mâncarea ca să fiu lăsat în pace.
După ce termin, sunt din nou așezat la orizontală, continui să număr de unde am rămas. Unde am rămas, ah la dracu, trebuie să o iau de la capăt.
De câteva zile simt miros de moarte în camera asta. Nu e nimeni care să deschidă un amărât de geam, dar ce le pasă lor, eu inspir aerul ăsta intoxicat de bășini și căcat.
În fiecare zi vine la mine cineva nou care are rolul ba să mă hrănească, ba să mă spele, dar toți mă privesc la fel. Toți au în ochii lor, cu sprâncenele alea groase aceeași uitătură de diavol. Tot nu zic nimic. Mă las sucit și întors pe toate părțile ca o marionetă dezumflată. Ieri , cred că ieri, a venit la mine o femeie bătrână, uscățivă, cu o broboadă pe cap. Nu știu cine este, cu toate că fața ei mi se părea cunoscută, dar nu am îndrăznit să-i vorbesc. Înainte să plece, totuși, mi-am făcut curaj și am întrebat-o:
- Dar copila când vine la mine?
Nu mi s-a răspuns. Doar și-a plecat capul și și-a continuat viața.
Îmi aduc aminte chipul ei, fața rotundă și dragostea pe care mi-o oferea de fiecare dată când deschidea aceeași ușă pe care intră toți străinii ăștia.
Mai bine închid ochii și dorm, mâine poate o să fie mai bine.
În ultimul timp dorm din ce în ce mai mult, parcă sunt nesătul de somn, parcă nu-mi mai ajunge. Întorc capul spre peretele pe care este agățat ceasul și văd niște imagini fugitive. Nu știu când au mai apărut și alea acolo. Deodată văd flăcări și cu toată puterea care a mai rămas în mine, îmi dau picior după picior jos, apoi apuc cu mâna bara de metal și mă ridic în șezut. Scrâșnesc cu singurii doi dinți pe care-i mai am, mă ridic în picioare, iau cana cu apă și arunc pe foc.
Dar imediat din camera alăturată aud voci atât de zgomotoase că-mi pun o mână la urechi, pentru că cu a doua mă țin strașnic de metal, apoi mă dau jumătate de pas în spate și cad în fund pe pat. Pașii se aud ca teleghidați. Într-o bună zi o să-mi pice tavanul ăsta-n cap. Ușa se deschide. Cineva, un bărbat își înfige mâna-n mine, o femeie mică și durdulie ia cârpa și trece peste flăcări. Am vrut să-i spun să nu facă asta, că va lua foc camera, dar nu m-am mai băgat, poate știu ei mai bine. Sunt pus din nou la orizontală, dar nu înainte de a-mi da ceva să beau. Sunt sigur că și apa e otrăvită, mă seacă de puteri, mă seacă de mine. Femeia îmi ține capul puțin pe spate în timp ce îmi împinge lichidul în gură. Eu îl înghit. Cuminte. Apoi continui să număr.
Am zis că mă pun să dorm, dar uite că am uitat să fac asta. Cred că ar trebui să o fac acum. Cel puțin nu mai aud alte voci alături de mine. E liniște.
Sunt singur, în fiecare zi sunt din ce în ce mai singur. Înafară de mâncare și o dată la câteva zile, spălat, nu vine nimeni pe aici. Ba nu, cred că femeia uscățivă mai trece, dar nu sunt sigur, sau poate că a fost un vis și ea nici nu există, dar copila oare când vine pe la mine?
Au mai trecut câteva zile, zile care nu au fost deloc bune. Nu-mi mai e foame, și chiar dacă mâncarea mi se bagă pe gât, nu mai pot înghiți. Mă împotrivesc cu desăvârșire acelui terci oribil, refuz să mai mănânc sau să mai beau din otrava lor. Astăzi am încercat să mă ridic din pat. Nu știu sigur dacă am făcut-o, dar simt că am alergat la maraton. Sunt mai obosit ca niciodată. Gândindu-mă așa, la viața mea, adorm fără să-mi dau seama.
Mă trezesc, nu știu după câte ore, cu același tavan în fața mea, cu aceleași crăpături ridicole, când, aud pași. Mă uit la ceas, nu este ora să mănânc. Aud cum ușa se deschide. Nu-mi vine a crede ochilor. Copila mea este aici. A venit. Cu adevărat este aici. Zâmbesc. Sau cel puțin asta-mi e intenția. Ea se apropie de mine cu ochii ei mari și negri, cuvintele, mângâierea ei, sunt atât de diferite de ceea ce am primit până acum. Plânge. Nu știu de ce, dar plânge. Aș vrea să o pot lua în brațe, dar simt că trebuie să continui să număr crăpăturile de pe tavan, doar că de data asta sunt sigur că le voi termina de numărat. Da, sunt sigur de asta. Adorm. Nu știu pentru cât timp…
Autor: L.M. Aria
