Gen literar – Thriller
An publicare: 2024
Editura: Ink Story
Număr pagini – 404
Sinopsis:
„În urmă cu trei ani, îmi petreceam diminețile citind niște fragmente excelente dintr-o carte care încă nu avea nume, dar avea deja multă-multă documentare în spate. S-au transformat în „Soare de iarnă”, o poveste captivantă și controversată despre duplicitate, spionaj și iubire, plasată în URSS-ul Războiului Rece. Thriller istoric, thriller romantic, poveste de dragoste. Loialități puse la încercare, conspirații, dedesubturile tragice ale regimului și două personaje care se găsesc unul pe altul în mijlocul unei existențe iluzorii. Ritmul este alert, răsturnările de situație neașteptate, iar detaliul istoric de mare acuratețe. Totuși, ceea ce transpare cel mai persistent printre rânduri și ceea ce va observa cititorul încă de la primele pagini este marea pasiune cu care Cynthia își iubește personajele. Când am închis cartea, am regretat imediat. Nu doar pentru că s-a terminat, ci și pentru că n-am scris-o eu.” Oana David
Fragment din roman:
„Pentru Tatiana, începutul anului 1983 nu fu unul dezastruos, ceea ce-l făcea de-a dreptul generos. Se vorbea tot mai mult în societate și la radio, la televizor și prin fabrici, despre armamentul nuclear, despre ce se întâmpla în afara granițelor țării, despre pericole iminente venite din Occident, dar și despre lucruri mai puțin sumbre, ca de exemplu o lege din Marea Britanie, care obliga pasagerii din față să poarte centurile de siguranță. Și se vorbea și despre muzică, despre filme, despre iubire și ură — interesele oamenilor de pretutindeni, care scoteau în evidență asemănările, nu deosebirile.
— Ce se dă?
Aceasta fu prima întrebare pe care Tania o auzi după ce ieșise din gară. Văzu o coadă lungă, dar nu se opri să se așeze în rând. Valiza atârna deja mult prea greu în mâinile ei și simțea mânerul cum îi taie palma la fiecare mișcare. Se uită în jur, căutând stația de autobuz. Când o zări în sfârșit, saltă bagajul, ca să-l apuce mai bine și se grăbi să traverseze drumul, înconjurată de oameni: o femeie însoțită de doi copii, un bărbat care-și aranja ceasul pe încheietură și câteva bătrâne cu fețe ridate și baticuri colorate, prinse sub bărbie.
Numai ea se opri în stație. Ceilalți trecură mai departe sau se risipiră în alte direcții. Pe banca de așteptare nu mai era niciun loc liber, dar un bărbat se ridică și o invită să se așeze. Refuză politicos, căci se săturase de stat, după orele petrecute în tren. Lăsă valiza jos și își inspectă palmele străbătute de adâncituri înroșite.
Autobuzul alb, cu linii albastre, orizontale sosi câteva minute mai târziu. Bărbatul care îi oferise locul lui pe bancă se aplecă acum și îi ridică valiza, la fel de binevoitor. Tania îi mulțumi și urcă. Pe măsură ce înaintau pe bulevardul lat, mărginit de arbori ornamentali și se apropiau de centrul orașului, peisajul devenea tot mai frumos. Erau atât de multe parcuri și locuri de joacă special amenajate pentru copii, încât nu își putea dezlipi ochii de la geam. Blocurile erau înalte, vopsite în alb și pereții unora dintre ele erau acoperiți de postere, majoritatea pe teme științifice, căci Noghinsk era înainte de toate, un oraș al oamenilor de știință.
Trecură pe lângă spital și Tania citi în grabă literele de pe acoperișul plat al clădirii de șase etaje: Sănătatea poporului – bogăția țării.
Coborî înaintea bărbatului care o ajutase cu bagajul. Îi mulțumi și-i ură o zi frumoasă. Soarele începea să apună și cerul căpătase o nuanță de oranj, care se oglindea și în ferestrele apartamentelor.
Căminul muncitoresc contrasta cu ceea ce văzuse până atunci. Avea patru etaje și o fațadă gri, tristă. Zăbovi suficient în fața porții, astfel încât să-i atragă atenția unei femei cu față rotundă și păr rar, care se îndrepta acum spre ea.
— Bună ziua! Vă pot ajuta?
— Ă, da, cred, răspunse ea zăpăcită. Numele meu e Tatiana Zaharova și mâine e prima mea zi aici.
Nu-i spuse nimic, dar părea că se așteptase la sosirea ei.
Camera în care urma să se cazeze era situată la etajul doi și se afla la capătul unui culoar îngust și întunecat, mărginit de uși, dintr-o parte și din cealaltă. Nu exista decât o singură baie și o singură bucătărie, dar Tania nu se opri la ele. Tot ce-și dorea era să-și poată elibera mâinile de povara valizei.
Deschise ușa și fu lovită de un aer stătut, ca dintr‑un sertar plin cu hârtii, ținut închis de luni de zile. Încăperea era modestă, dar curată. Un pat de lemn, acoperit cu o cuvertură simplă era lipit de unul dintre pereți, iar la capătul lui se afla un dulap cu o singură ușă. Sub pervazul geamului era o măsuță cu un sertar încorporat și un scaun fără spătar. Un corp de bibliotecă, cu trei rafturi scurte era fixat de un perete, lângă o oglindă pătrățoasă, fără ramă. Trecu de prag și păși timid pe pardoseală. Primul lucru pe care-l făcu după ce se ușură de bagaj, fu să meargă la geam și să se aplece în afară. Dădea spre complex, către noul ei loc de muncă, își zise, încercând să-și dea seama ce sentimente o încercau legat de clădirea sterilă și de coșurile enorme, din care se ridica un fum dens, negru.
Se așeză apoi pe pat și își luă capul în mâini. Deodată uită de frumusețea orașului. Nu se gândea decât la faptul că din nou trebuia s-o ia de la capăt într-un loc necunoscut, printre oameni străini. În tren fusese atentă la peisajul care se derula prin fața ei, în drum spre cămin nu se putuse concentra la nimic, căci o dureau mâinile, dar acum liniștea se așternuse, iar pe ea o cuprinse dorul de colorata Moscovă. Merse la valiză și scotoci după ursulețul ei de pluș, pe care-l căra după ea indiferent unde se muta. Nu avea vreo valoare sentimentală, dar îi insufla un gram de familiaritate. Lăsă capul pe pernă și strânse pleoapele. Din nou rămăsese singură pe lume.”
