Sensuri

Iar mă strivești pe nicovala zorilor ce vin, 

În ale nopților răscruci ce te rescrie-n patimi 

Mai gravitez lângă un astru de strălucire plin 

Și voi cădea mult prea adânc spre înălțimi. 

 

Înălțimile vor îngădui soarelui să mă topească încet, 

Până-ntr-atât încât să ating timpul unui cer 

Din plămada-i caldă mai plânge un ascet 

În rugă lângă hadesul cel diafan și efemer. 

 

Mă cațăr pe pereții unei nopți de ceară, 

Văd întunericul împiedicându-se de izvoarele de lumină 

Sau alteori alergând fără potcoavele tocmite pentru seară 

Departe, până în necunoscutul ce îl alungă fără vină. 

 

Privesc un orizont dilatat de secunda unui timp remanent, 

Ce mă întâmpină cu solitudinea lacrimii din nori 

Mă deschide parcă prin ferestre într-un ritm recurent 

Sfâșiat de visele apocrife și de neînfricații zori. 

 

Literă cu literă țâșnesc în arteziene de foc, 

Și nu mă opresc până nu mușc din soare 

Să-mi încerc odată voința sorții la ghioc 

Să simt până la sânge cum viața mea dispare. 

Autor: Cristian Gabriel Vulpoiu