Căzut din ceruri pom

Privesc în noapte cerul și parcă știu
Că nu sunt eu acela ce-ar trebui să fiu…

Mă macină gândul că toate astrele bolții
Îmi arată astăzi semnele morții,
Semnele căderii și ale adormirii,
Îmi arată drumul spre păcat al firii.

Nu sunt eu acela și n-am fost niciodată…
N-am fost decât străin în lumea ta ciudată,
Unde cuvinte grele mi-au fost ca niște stânci
Ce m-au adus mai jos în gropile adânci.

Luminile din cer mi s-au oprit în geam;
Nu au trecut prin sticla pe care o purtam
Pe chip, pe ochi, în glas și în străfund,
Priviți-mă cu toți cum astăzi mă scufund
În apele în care m-am aruncat voit,
În apele din care n-am cum să mă ridic.

Am fost cândva o stea pe cerul vostru îngust,
Un paradis uitat, mărul fără de gust;
Sunt eu acela care s-a infectat din om,
Sunt eu, căzut din ceruri pom.

Autor: Bianca Mihaela Bobosa